marți, 29 decembrie 2009

Colo-n vale, la izvor…


Nu departe de satul Borisovca al raionului Tatarbunar (Ucraina), pe şoseaua spre satul Eschipolos (sate populate compact de vorbitori de limbă română), pe malul lacului Sasâc, se înalţă Mănăstirea de maici «Schimbarea la Faţă», renumită ca loc de reculegere şi întărire sufletească pentru credincioşii şi vizitatorii ce se se roagă ori poposesc în acest locaş sfânt.
O sută de ani în urmă locul acesta era pustiu, servea drept adăpost pentru vite, pe când astăzi aici se adăpostesc mai multe suflete duhovniceşti.

Izvoarele apariţiei

Locul mănăstirii i-a fost indicat ctitorului de Sus.
Mănăstirea Schimbarea la Faţă a fost fondată în 1905 de către locuitorii satului Borisovca – Marin Sozon şi soţia sa, Tatiana Dutca.
În anul 1904, în Ziua Naşterii lui Iisus Hristos, pe când se întorcea Marin Sozon de la Mănăstirea «Cetatea» din Ismail, i se întâmplă un lucru straniu, la prima vedere. Cum mergea singur pe malul Dunării, istovit de drum, căzu de ameţeală. În acel moment auzi cum cineva vorbi către el. Acel glas îi spunea să meargă acasă şi să zidească o mănăstire pe locul de lângă izvor.
Peste un timp oarecare, Marin văzu un vis, precum că o femeie cu un toiag în mâna dreaptă îl întrebă de ce nu începe lucrul asupra mănăstirii, ameninţându-l că îl va răpi într-o prăpastie, zugrăvită în vis. Marin era şi dânsul obsedat de gândul de a construi o mănăstire, căci deseori se ruga Domnului, întrebându-se de ce nu există şi pe aceste meleaguri mănăstiri ca prin alte locuri, dar nu avea bani şi pământurile de lângă izvor erau străine, aparţineau unor oameni bogaţi şi zgârciţi. Toate gândurile acestea Marin i le-a mărturisit femeii din vis, la care ea îi răspunsese calm că totul va decurge cu succes, numai să creadă şi să înainteze până la capăt în realizarea dorinţei sale.
Cu numeroase dificultăţi s-a obţinut locul de lângă izvor şi s-a construit lăcaşul, totuşi ctitorului i-a reuşit să îndeplinească porunca până la bun sfârşit.
Odată cu începutul primului război mondial, la mănăstire au rămas doar ctitorul, Marin Sozon, şi alţi doi bătrâni, cei tineri au fost luaţi la armată.
După război, aici s-au adunat mulţi refugiaţi din Basarabia, au venit multe maici din România, motiv din care Marin scrie pe numele lor actele, astfel ca să fie o mănăstire de maici.

Alte timpuri – alte destine

Din anul 1950 până în 1985 Mănăstirea Schimbarea la Faţă a fost transformată într-un sanatoriu raional pentru copiii bolnavi de plămâni, iar maicile au trecut la Mănăstirea din Alexandrovka, de pe lângă Bolgrad. Iar din 1985 până în 1991, în incinta mănăstirii sunt adăpostite persoanele ce sufereau de alcoolism.
În întreaga perioadă sovietică mănăstirea este adusă într-o stare dezastruasă. Abia odată cu căderea imperiului sovietic, începe renaşterea Mănăstirii «Schimbarea la Faţă». De la Bolgrad, la Borisovca, vin două maici. Vin într-un loc ce se părea că nu mai avea nimic sfânt, pentru a-l readuce la viaţa de odinioară.

Griji cotidiene

Astăzi curtea şi biserica mănăstirii sunt foarte bine îngrijite. Pe teritoriul ei sunt o mulţime de case şi căsuţe mai vechi şi mai noi, copaci fructiferi, ocoluri pentru vite, maşini şi mecanisme cu menire agricolă. Gospodăria ei constituie 60 ha de terenuri agricole, vii, livezi şi fâneţuri. Cultivă cereale, legume, fructe pentru consum propriu şi pentru comercializare din necesitate de bani.
Măicuţele vând produse lactate, carne, ouă pentru a-i întreţine pe locuitorii mănăstirii. Deseori vizitatorii mănăstirii se aprovizionează cu brânzeturi de aici, pregătite după o reţetă specială.
Aici locuiesc 30 de călugăriţe. Majoritatea sunt în vârstă, dar lucrează foarte mult, din zori până noaptea, cu excepţia orelormaici.jpg de rugăciune. Majoritatea călugăriţelor vorbesc limba română, fiind originare din R.Moldova, altele sunt de etnie ucraineană, bulgară, găgăuză.
La sărbătoarea hramului mănăstirii – 19 august – oaspeţii nu sunt prezenţi, din cauza secerişului. Roada trebuie strânsă de pe câmp în câteva zile. Înalte feţe bisericeşti de la Odesa şi Ismail vizitează mănăstirea toamna, când lucrul este terminat, iar magaziile sunt pline cu bunătăţuri. Oricum, în ziua hramului, când se sfinţesc fructele, la sărbătoare sunt prezenţi mulţi oameni din satele vecine şi din străinătate.

Legi aspre

Aici mereu este multă lume în orice perioadă a anului şi în orice timp. Unii vin pe o zi, alţii pe mai multe zile, înnoptând în casa pentru turişti de aici de pe loc. Legile aspre ale mănăstirii sunt afişate la intrare: nici o doamnă în pantaloni şi cu capul descoperit nu este primită în biserică. Celor, care nu au îmbrăcăminte corespunzătoare, li se propun broboade şi fuste. Totuşi, ar fi mai bine ca aceste detalii ale garderobei femenine să fie luate din timp de acasă.

Izvorul cu minuni

Foarte multă lume vine la Mănăstirea «Schimbarea la Faţă» pentru a bea apă din izvorul cu minuni de aici. I se spune astfel pentru că este unicul izvor cu apă dulce între atâtea alte izvoare cu apă sărată de pe malul lacului Sasâc. Apa răcoroasă şi dulce este considerată tămăduitoare la dureri de cap. Pentrua a găsi izvorul, trebuie de mers pe o cărăruşă şerpuitoare ba urcând, ba coborând spre izvorul dosit între trestii. Calităţile neobişnuite ale apei sale sunt bine cunoscute dincolo de Borisovca şi Tatarbunar.

La mănăstire – după speranţe

La mănăstire vine foarte multă lume după speranţa de a-şi tămădui sufletele. Le ajută în acest caz părintele Nestor, Casa pentru oaspetioriginar din Belarusi, care e înzestrat cu harul de a lecui oameni şi de a-i izbăvi de duhurile rele prin rugăciunile sale. Zilnic, după slujbă, oamenii trec un seans de lecuire, la care părintele îndeplineşte procese creştineşti.
Deseori sunt găzduiţi la mănăstire călători şi de peste hotare. Maica Anghelina, care se ocupă de cazarea oaspeţilor, este foarte grijulie şi amabilă. Casele pentru oaspeţi sunt bine amenajate, cu un gust deosebit.
Vizitatorii, care au fost aici o zi, cu mare plăcere mai vin, pentru că Mănăstirea «Schimbarea la Faţă» e un loc unde te simţi bine, înconjurat de priviri blânde şi binevoitoare.

Sursa: www.bernevec.wordpress.com - blog-ul Tatianei Bernevec

marți, 15 decembrie 2009

La Apşa de Jos a avut loc Simpozionul Internaţional pe tema “220 de ani de invăţământ românesc instituţionalizat la Apşa de Jos– 1789-2009″


Ajuns la editia a IX-a, Simpozionul internaţional a românilor din Ucraina, a avut ca tema “220 de ani de învăţământ românesc instituţionalizat la Apşa de Jos – 1789 - 2009″. Simpozionul a fost organizat de Uniunea Interregionala “Comunitatea Românească din Ucraina” si Uniunea Regionala a Românilor din Transkarpatia “Dacia” având ca principal organizator şi moderator pe medicul Ioan Mihai Botoş. Ca şi la ediţiile anterioare, au participat personalităţi ale culturii, reprezentanţi ai administraţiilor locale şi publice din stânga şi din dreapta Tisei, Oradea, Satu Mare, Baia Mare, Sighetu Marmaţiei, Cernăuţi, Ujgorod, reprezentanţi ai Ministerului Cuturii din Romania, ai consulatului român de la Cernăuţi.

Au fost susţinute recenzii de carte si publicaţii, expuneri şi referate,au fost prezentate standuri de cărţi şi panouri documentare, s-au desfaşurat vii dezbateri privind necesitatea dezvoltării învăţământului în limba maternă din localitaţile româneşti din Ucraina şi a fost elaborat un memorandum adresat oficialităţilor din Ucraina şi România.

Organizatorii au acordat diplome pentru merite in susţinerea învăţământului românesc din Ucraina, pentru promovarea limbii române, unor cadre didactice, unor personalitaţi dintre care şi sighetenilor Mihai Dancuş- directorul Muzeului Maramureşean, Nicolae Boar- directorul extensiei Sighetu Marmaţiei a Universităţii Babeş-Bolyai si lui Dorel Todea- redactor coordonator Radio Sighet. Şcolile romaneşti din drepta Tisei au primit donaţii de carte, două televizoare color şi materiale didactice şi metodice.
Autor: I.D.Mariş

Sursa: www.SIGHET-ONLINE.ro

marți, 1 decembrie 2009

Slatina > Maramureşenii din dreapta Tisei au sărbătorit Ziua Naţională a României în Ucraina


Da, aţi citit bine, maramureşenii de dincolo de Tisa au sărbătorit Ziua Naţională României în Ucraina, adică, la ei acasă.

De 10 ani, de când s-a deschis şi Consulatul General al României la Cernăuţi, românii din Ucraina pot sărbători oficial ziua naţională a ţării mamă.
Pentru a nu se suprapune cu 1 Decembrie, când mulţi români din Transcarpatia merg la Alba Iulia sau vin cel puţin până la Sighet, pentru a cinsti împreună aniversarea Marii Uniri, omagiul înaintaşilor care au înfăptuit la 1918 acest măreţ act istoric este adus în zilele premergătoare sărbătorii.

Chiar dacă la Alba Iulia, în 1918, au fost delegaţi din toate aşezările româneşti din dreapta Tisei, Maramureşul de nord (România Mică, după cum zic ei) n-a fost niciodată integrat în graniţele fireşti, râul Tisa despărţindu-i definitiv prin frontiera care s-a tras pe apă după Primul Război Mondial. Astfel, maramureşenii de peste apă au devenit locuitori ai Cehoslovaciei, apoi ai Uniunii Sovietice şi de 18 ani, ai Ucrainei independente.
Cu toate acestea, cei 40 de mii de români ce locuiesc compact în raioanele Teceu şi Rahău din cele 13 ale Transcarpatiei, şi-au păstrat foarte bine limba, tradiţiile şi chiar portul popular pe care mulţi dintre ei îl au de la bunicii şi străbunicii părinţilor.

Aici am descoperit doine şi cântece româneşti nealterate de timp sau imperii, piese pe care noi demult le-am pierdut. Aici am găsit omenie şi bun simţ, ospitalitate şi prietenie şi un grai autentic maramureşean.
Chiar dacă graniţa pe Tisa s-a redeschis în 1986, pentru cei care aveau rudenii de o parte sau alta a râului, momentul redescoperirii şi apropierii s-a petrecut după Revoluţie, când primii “străini” care ne-au întins o mână de ajutor au fost cei din Slatina, care au adus primele ajutoare la Sighet. Senatorul Gheorghe Mihai Bârlea (de câţiva ani, Cetăţean de Onoare al Slatinei) îşi amintea duminică, de aceste prime contacte între românii de dincolo şi dincoace, contacte care au pecetluit relaţii solide de colaborare, neclintite nici după două decenii. Totodată, domnia sa a reamintit că la 1 Decembrie 1990, refăcând Credenţionalele din 1918, a organizat prima deplasare a unei delegaţii româneşti din dreapta Tisei, la Alba Iulia, pe urmele strămoşilor.

Dacă cei din Biserica Albă, bunăoară, au serbat Ziua Naţională vinerea trecută, românii din Slatina au făcut acelaşi lucru, duminică.
Manifestările au fost organizate de Primăria oraşului, Asociaţia Culturală a românilor din Transcarpatia “Ioan Mihalyi de Apşa” (al cărei vicepreşedinte, Gheorghe Gh. Opriş, a fost motorul acţiunilor). Toate acestea, cu sprijinul Consulatului General al României la Cernăuţi.
Doamna consul general Tatiana Popa, însoţită de vice-consulul Leonora Moldovan (născută la Remeţi, pe Tisa, s-a întâlnit la Slatina cu ambasadorul României la Kiev, dl Traian Laurenţiu Hristea). Împreună au făcut o scurtă vizită la Sighetu Marmaţiei, unde au purtat convorbiri cu senatorul Bârlea şi primarul municipiului, Eugenia Godja.

Pe toţi i-am văzut apoi la Slatina, unde, din stânga Tisei am mai recunoscut câţiva sigheteni, funcţionari ai primăriei Sighet “înfrăţite” cu primăria Slatina, directorul Spitalului din Sighet, dr. Gheorghe Ştef, aflat pentru prima dată pe aceste meleaguri, pe Adrian Marchiş de la Radio România Actualităţi, pe Andrei Bărbos de la Maramureş Tv., dar şi membrii ansamblului folcloric “Florile Izei, din Sighetu Marmaţiei, condus de fraţii Ioan şi Gheorghe Dunca, ansamblu înfrăţit cu “Florile Tisei, din Slatina, condus de acelaşi Gheorghe Gh. Opriş, funcţionar la primărie.

În însorita şi calda zi de noiembrie i-am îmbrăţişat pe vechii prieteni de prin părţile locului: primarul oraşului, Gheorghe Uhali, primarii din Biserica Albă, Gheorghe Berinde, Topcina, Mihai Dan, Apşa de Mijloc, Nuţu Şiman, Strâmtura,Vasile Buga, directorii de şcoli româneşti din Slatina, Mihai Opriş, Bouţul Mic, Gheorghe Opriş, Biserica Albă, Mihai Clementev, pe eternul Vasile Ona Jotu, pe ziaristul Ion Huzău, pe preşedinţii asociaţiilor româneşti din Transcarpatia, prof. Gheorghe Opriş (”George Coşbuc”), dr. Vasile Iovdi (Ioan Mihalyi de Apşa”, dr. Ion M. Botoş, “Dacia”, pe prof. Gheorghe Bococi din Slatina, pe fraţii Gheorghe şi Ion Bococi din Biserica Albă, pe ing. Victor Roja, pe prof. univ. dr. Vasile Marina, originar din Strâmtura, prorector al Universităţii de Stat din Ujgorod, pe Gheorghe Grin, neam cu Gheorghe Pârja, pe dr. Gheorghe Negrean, pe Vasile Mihalca- Huciu (gazdă bună), pe dr. Nuţu Migali din Apşa de Mijloc, poet, pe dr. Aurel Bodnar, pictor şi pe câţi şi mai câţi alţi prieteni.

M-am grăbit să-i văd şi pe noii “locuitori” din bronz ai Slatinei, dar în faţa Şcolii româneşti, Mihai Eminescu nu sosise, cum nu venise nici Ştefan cel Mare în faţa complexului comercial “Maramureşul” . E vorba de cele două busturi, care trebuiau dezvelite duminică, dar ciu-ciu statui.
Unii spuneau că n-au venit banii la timp (susţinere financiară a fost şi din Maramureşul din stânga Tisei, inclusiv de la Mircea Man, personal). Alţii ziceau că hala din Chişinău unde arhitectul din Republica Moldova trebuia să toarne busturile, a rămas fără electricitate. Serviciile… de servicii s-au oferit să aducă curentul cu găleata şi sculptorul a crezut, aşteptând în van! Serviciile şi-au făcut datoria, s-a consemnat în raport!
Glumeţii din Slatina, ziceau că ei nu au fost de acord cu dezvelirea, întrucât nici un preot n-a fost disponibil pentru sfinţire, iar prea multe evenimente într-o zi strică. Adică, nu strică încă un păhărel, altă dată, când cei doi voievozi (unul, al Limbii Române, cum zicea Adrian) vor scruta orizontul la Slatina.
Sub soarele trecut de două ceasuri de amiază, primăria a fost asaltată de oaspeţi şi invitaţi. Doar sala de şedinţe s-a dovedit a fi mai mică de zece ori de cât puhoi de lume n-a mai încăput în ea, de a rămas pe holuri sau pe stradă!
Solemnitatea a început cu intonarea imnurilor naţionale ale României şi Ucrainei, în sală fiind arborate şi drapelele naţionale ale celor două ţări.

Despre Marea Unire, despre relaţiile româno-ucrainene, despre relaţiile dintre Maramureş şi Transcarpatia, despre relaţiile dintre Sighetu Marmaţiei şi Slatina, localităţi înfrăţite aflate la cele două capete a le podului peste Tisa, au vorbit: Gheorghe Gh. Opriş, primarul Gheorghe Uhali, primarul Sighetului Eugenia Godja, senatorul de Maramureş Gheorghe Mihai Bârlea, care a recitat şi un superb poem din creaţia sa, adecvat momentului (Cântec pentru Alba Iulia), Ion M. Botoş, în numele celor 3 asociaţii culturale româneşti, consulul general Tatiana Popa şi excelenţa sa, ambasadorul Traian Laurenţiu Hristea. Alocuţiunile celor doi diplomaţi, au fost traduse şi în limba ucraineană, de către domnişoara vice-consul. Unii s-au întrebat: pentru cine traduce?
Evident că aşa cer uzanţele, numai că, în sală se afla o singură persoană care nu ştia româneşte, prietenul universitarului Marina, fost deputat în Parlamentul de la Kiev. Adică, nici o oficialitate de la regiune sau de la raion nu a onorat cu prezenţa sărbătoarea românilor! E drept, că nici omologii lor din Baia Mare nu au catadicsit să vină la Slatina!

Ciudat mi s-a părut şi faptul că, deşi a fost declarat de către Asociaţia “Ioan Mihalyi de Apşa” omul anului 2009, nu a fost prezent la eveniment nici Vasile Iovdi, şeful Administraţiei Raionale Teceu, singurul român ajuns într-o funcţie mare de conducere, pe care nu am avut onoarea să îl cunosc, deşi au trecut mulţi ani de când e în frunte.
Consulul general a înmânat diplome de excelenţă unor personalităţi din dreapta, dar şi din stânga Tisei. Şeful ansamblului Florile Izei, Gheorghe Dunca, a dăruit unor personalităţi din Transcarpatia un CD cu Imnul Naţional al României şi cu cântece patriotice româneşti, dar şi un tricolor.

Pe podiumul din sala de şedinţe a urmat programul artistic, deschis de corul “Speranţa” din Slatina, condus de Ileana Şiman, cor în care am remarcat că activează şi o sigheteancă. Deşi s-a înfiinţat doar de 3 luni, dansatorii ansamblului din Slatina s-au dovedit a avea jocul maramureşean în sânge.
După 3 ore de alocuţiuni, înmânări de diplome şi spectacol de excepţie susţinut de cele două ansambluri unite, a urmat cina festivă în spaţiosul local al lui Huciu, unde s-a cântat şi s-a dansat pe măsură: învârtita şi tropotitul fiind la ele acasă.
Au cântat taraful lui Şiman din localitate, cel al lui Ioan Dunca din Sighet şi romanţistul Nelu din stânga Tisei. Sighetenii i-au mai avut ca solişti vocali pe Emilia Bledea, Florin Roib, Ana Ardelean, Ioan Chindriş şi Anuţa Zubaşcu.

Când frigul s-a lăsat peste oraşul întunericit, toţi bărbaţii au ieşit din salonul restaurantului. Femeile, bucuroase, s-au pus pe clevetit. Afară, la ţigară, bărbaţii au pus mâna pe pahare. Pe săbii răsucite, bucăţi de carne de porc ţinute 3 zile în baiţ aşteptau bătălia finală, când trecute prin foc vor fi degustate.
În noaptea blând friguroasă, bărbaţii cu mâinile ocupate muşcau de pe săbii şi ciocneau pahare, departe de cicăleli muiereşti!
Azi, la Sighet, se schimbă placa!

Ilie DORIAN

Sursa: Graiul Maramuresului (www.graiul.ro)

luni, 30 noiembrie 2009

Ziua Românilor de Pretutindeni

NAŢIUNII ROMÂNE, COMUNITĂŢILOR ROMÂNEŞTI DE PRETUTINDENI
Dragi români din lumea-ntreagă
,

Am onoarea să vă adresez, din partea comunităţii româneşti din Basarabia Istorică, sincere felicitări de Sfântul Andrei - creştinătorul românilor, dată aleasă, şi sărbătorită pentru a treia oară drept Zi a Românilor de Pretutindeni. Cu acest prilej, cele mai bune gânduri şi aspiraţii ale românilor din Sudul Basarabiei se îndreaptă spre Alba Iulia, Bucureşti, Chişinău, Cernăuţi, pretutindeni unde românitatea este la ea acasă, sau în lumea largă, reprezentată de românii din diasporă.

Sperăm să ne bucurăm vreodată împreună de victoria adevărului şi a idealurilor române şi aici, în Sudul Basarabiei, unde sunt la ele acasă. În acest sens, vom contribui indispensabil la renaşterea valorilor naţional-culturale române în această „zonă defavorizată" a spiritualităţii româneşti, prin realizarea proiectelor proprii, dar şi prin sprijinirea oricăror altor iniţiative din exterior, benefice dezvoltării în primul rând a culturii şi învăţământului în limba română din regiunea Odesa. Adresăm invitaţia de parteneriat tuturor celor interesaţi de realizare a proiectelor cultural-educaţionale pentru comunitatea românească din Sudul Basarabiei, români din toată lumea fiind oricând bineveniţi la manifestările româneşti din străvechiul Bugeac. Drept prilej pentru asemenea întâlniri pot servi oricare din manifestările planificate de asociaţiile româneşti în această regiune în 2010, an în care vom aniversa 525 de ani de la bătălia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt la Catlabuga (16 Noiembrie 1485) şi an în care, în primul rând, sperăm să inaugurăm, la Ismail, un Centru Cultural Român, în spijinul comunităţii românofone din stânga Deltei dunărene. Vom reveni cu anunţuri şi amănunte pentru fiecare dintre acţiunile planificate.

Adresăm, de asemenea, mulţumiri autorităţilor României, precum şi celor ale Republicii Moldova, pentru contribuţiile fiecăruia din cele două state româneşti, venite în sprijinul comunităţii române din Ucraina. Deşi adesea politizată în exces, relaţia firească a populaţiei românofone din Ucraina cu România şi Republica Moldova rămâne mai ales pentru noi, românii din Sudul Basarabiei, una imperios de necesară, iar o posibilă colaborare a autorităţilor de resort a celor două state, în vederea susţinerii românilor (inclusiv a „moldovenilor") din Ucraina, în vederea valorificării drepturilor lor fundamentale, ar pune capăt numeroaselor discuţii de apartenenţă naţională, care în prezent nu duc la nimic altceva decât la o veritabilă dezbinare în sânul neamului românesc din această ţară. Cele 80 de mii de români din Basarabia Istorică (mai) sunt (încă!) în aşteptarea unui suport palpabil de la Chişinău şi Bucureşti, iar acest sprijin trebuie să fie unul comun.

În ajunul Zilei Naţionale a României adresăm tuturor românilor gânduri bune, realizări măreţe, sănătate şi bunăvoinţă în dăinuirea neamului românesc de pretutindeni!


Anatol Popescu, Presedinte al Asociatiei "Basarabia"

30 noiembrie, Erdek-Burnu, Utkonosovka , Ucraina

Sursa: www.rgnpress.ro - Agentia de Presa a Romanilor de Pretutindeni

OSB Bucuresti va marca cu mult fast implinirea a 91 de ani de la Marea Unire


De Ziua Nationala a tuturor romanilor, OSB Bucuresti va organiza una dintre cele mai fastuase actiuni ale sale: Congresul Tinerilor Romani de Pretutindeni “Basarabeni pentru Romania”. 180 de tineri din 6 tari (R, Moldova, Albania, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Serbia) se vor reuni la Alba Iulia pentru a marca implinirea a 91 de ani de la Marea Unire, expresia vie a unui vis implinit. In afara de participarea la evenimentele traditionale din inima Albei si excursii la Sibiu si Paltinis, acestia se vor intalni cu pesonalitati marcante din Romania pentru a dezbate impreuna cele mai arzatoare probleme ale romanilor din jurul granitelor.

OSB Bucuresti isi doreste astfel sa-i rasplateasca pe cei care pastreaza in suflet sentimentele romanesti, chiar daca asta inseamna o lupta continua si deloc usoara!

Autor: Tatiana Istrate, OSB Bucuresti
Sursa: www.basarabeni.ro
Foto: www.rompress.eu

luni, 23 noiembrie 2009

De Ziua României, trecem Tisa


Cu plecăciune şi respect faţă de făuritorii Marii Uniri, românii de peste Tisa vă invită să fiţi alături de ei la sărbătorirea ZILEI NAŢIONALE A ROMÂNIEI, pe 29 noiembrie 2009, în incinta primăriei Slatina, la ora 14:00.

ÎN PROGRAM:
1.Partea solemnă
2.Dezvelirea busturilor lui Ştefan cel Mare şi al lui Mihai Eminescu
3.Omul anului 2009
4.Concert susţinut de ansanblurile "Florile Tisei" (Slatina) şi "Florile Izei" (Romania).

Cine sunt românii din Maramureşul din dreapta Tisei

Au sosit direct din Maramureşul istoric, via Muzeul Ţăranului Român, în fotografiile realizate de Gheorghe Marina. Este vorba despre prima expoziţie din ciclul "Românii din vecinătatea imediată", adică români în afara graniţelor istorice. În deschidere sunt prezenţi românii din Maramureşul din dreapta Tisei. Vor urma cei din Bucovina, din Herţa, din Valea Timocului, Voievodina sau Transnistria.

Fac sarmale mici cât nişte bijuterii, cărora le spun hăluşte, şi spun cu mândrie că sunt moroşeni. Teritoriul din Maramureşul din dreapta Tisei nu s-a aflat însă niciodată în graniţele României. Sunt nouă orase şi sate în care trăiesc aproape 33.000 de români.

Ţara Maramureşului este atestată documentar pentru prima dată la 1199, când voievozii acestui ţinut respectau cutumele vechiului drept românesc. Teritoriul, care reprezintă nucleul Maramureşului voievodal, a fâcut parte din Imperiul Austro-Ungar, fosta Cehoslovacie şi Ungaria. După prăbuşirea Uniunii Sovietice, Maramureşul din dreapta Tisei a intrat în componenţa Ucrainei.

Din Maramureşul din dreapta Tisei au plecat Dragoş Descălecătorul şi voievodul Bogdan, întemeietorul Moldovei. Aici Sas, fiul lui Dragoş, a zidit Mănăstirea Sfântul Arhanghel Mihail, care a fost mult timp centrul cultural şi spiritual al creştinismului românesc. La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia au venit doi reprezentanţi din Maramureşul din dreapta Tisei. Unirea s-a făcut însă doar până la Tisa.

Sursa: www.TVR.ro
Aici gasiti si video http://www.tvr.ro/articol.php?id=71843&c=99

marți, 17 noiembrie 2009

Cum s-a încercat ruperea Maramureşului istoric de România


Administraţia militară sovietică era exercitată în teritoriu ardelean, după 25 octombrie 1944, prin intermediul Comitetului Executiv pentru Nordul Ardealului al FND (Frontul Naţional Democrat), constituit din reprezentanţii FND din cele 11 judeţe ale regiunii. Preşedinte a fost ales Teofil Vescan, iar co preşedinte Jordáky Lajos; ponderea locală cea mai mare o aveau maghiarii. Comandamentul sovietic exercita coordonarea şi decizia politică, asigurând şi protecţia organelor administrative civile ale FND În decembrie 1944 se preciza într-un buletin contrainformativ că „în Ardeal toate organele administrative şi poliţieneşti sunt de origine maghiară sau semită, nu români”. La 28 decembrie 1944 se constituie Consiliul FND pentru partea de nord a Transilvaniei. Între 12 14 februarie 1945 s-a ţinut la Cluj Conferinţa Consiliilor FND din judeţele părţii de nord a Transilvaniei, la care au participat prefecţii şi subprefecţii din cele 11 judeţe, care adoptă Programul de guvernare al FND.

Din cauza opoziţiei sovietice exercitate de mareşalul Rodion Malinovski, preşedintele Comisiei Aliate de Control pentru România, „comisariatul nu a putut să se instaleze la sediul proiectat, la Cluj, şi a vegetat chinuit, la Bucureşti, în continua nădejde a posibilităţii unei activităţi pe teren, efective” – cum mărturiseşte Dr. Ionel Pop, şeful Comisariatului pentru administrarea Transilvaniei eliberate, înfiinţat conform Legii nr. 487/10 octombrie 1944. Mai mult, autorităţile politice române sunt silite să recunoască, prin Decretul Regal din 24 octombrie 1944, că teritoriul Transilvaniei eliberate intră în „măsura recuririi”, sub autoritatea Comandamentului general al etapelor, adică introducerea administraţiei militare sovietice. Astfel, toţi prefecţii şi primarii numiţi de Guvernul Român sunt înlăturaţi şi puşi în locul lor prefecţi şi primari de orientare comunistă. Administraţia militară sovietică s a exercitat din 24 octombrie 1944 până la 13 martie 1945, prin intermediul Comitetului Central Consultativ al FND, de orientare comunistă. Autorităţile române au început să fie înlăturate de către comunişti, în ciuda legislaţiei româneşti.


Practic conducerea Transilvaniei de Nord a trecut în mâinile maghiarilor, organele administrative fiind încadrate cu unguri din „gărzile patriotice”, mulţi rămaşi de la fosta administraţie. Prezenţe administrative româneşti (ale celei centrale neevacuate sau locale) trebuie înţelese doar ca şi excepţii temporare. Multe mărturii contemporane atestă faptul că, în manifestările naţionaliste, noul regim local FND-ist era asemănător celui horthyst: limba maghiară redevine limba oficială, manifestările naţionale româneşti sunt interzise, circulaţia monedei româneşti, Leul, este oprită, singura monedă permisă este Pengö ul. Este înfiinţată în toate localităţile Poliţia populară maghiară. După 13 noiembrie 1944 nu mai exista nici o autoritate (jandarmerie, poliţie, armată) românească! Membrii Uniunii Populare Maghiare s au înscris în Partidul Comunist pentru a atrage simpatia sovieticilor, în vederea obţinerii unui statut al Transilvaniei de Nord – autonom sau ca parte a Ungariei comuniste.“

Practic, prezenţa în Transilvania a sovieticilor (exclusiv militari) se limita la comandamentele militare din principalele localităţi şi din gări (unde se găseau şi mulţi care cunoşteau limba româna, probabil basarabeni); administraţia locală FND istă, maghiară în fapt, parţial rămasă din regimul horthyst, parţial sosită cu scop precis din Ungaria.

Românii, repliaţi în rezistenţa naţională în faţa unei ciudate coaliţii între comuniştii ruşi şi foştii hortyşti „convertiţi sub flamurile FND ului”. Ocazional şi temporar, românii au avut şi zone de auto administrare (Maramureş, Năsăud, Bistriţa), toate aparent limitate la luna ianuarie 1945. Puterea centrală de la Bucureşti a administrat şase judeţe (prin Prefecturi şi Jandarmerie) şi câteva instituţii (CFR, Poşta,…) pentru perioade cuprinse între câteva zile şi ceva peste o lună, persistenţa unor entităţi administrative româneşti (poştale) după 13 noiembrie 1944 fiind excepţională, dar documentată.

Au existat şi excepţii. Singurul judeţ din cele 11 în care administraţia militară rusească nu a putut fi instalată este Maramureşul. Oraşul Sighet a fost eliberat la data de 17 octombrie 1944 de către Armata 40 Sovietică. În aceeaşi zi comandantul sovietic a îndrumat pe unii dintre românii care suferiseră persecuţii în timpul administraţiei ungare, să preia administraţia locală, „până la venirea autorităţilor de la Bucureşti”, fiind organizat un Mare Sfat Naţional, cu delegaţi din partea fiecărei comune. Se constituie cu acea ocazie un Consiliu Naţional Român (C.N.R.), preşedinte fiind ales Dr. Ioan Bilţiu Dăncuş (ce primeşte şi delegaţie de primar al oraşului Sighet). C.N.R v a lua masuri de organizare democratică a întregului judeţ, sub conducerea prefectului dr. Petru Mihali şi va intra în scurt timp în divergenţă cu Consiliul Ruteno Maghiar din Maramureş. La 28 ianuarie 1945 aventurierul Ion Odoviciuc, şeful parchetului în C.N.R., proclama „unirea Maramureşului cu mama Ucraina Sovietică”, iar de a doua zi, 29 ianuarie 1945 administraţia locală este preluată de la români de către Comitetul Poporului din Sighet, propus de FND, condus de Odoviciuc ca prefect. Ca urmare primarul Bilţiu fuge şi se refugiază la Bucureşti. Ceilalţi români sunt arestaţi de I. Odoviciuc şi duşi la Ujgorod (vor fi eliberaţi de abia în octombrie 1945!). Insurecţia comunistă reuşise aşadar şi aici (pe filiera ucraineano maghiară), chiar dacă nu existau autorităţi militare sovietice de ocupaţie.

În 4 februarie 1945, Comitetul Poporului, condus de Odoviciuc, hotărăşte eliminarea limbii române ca limbă oficială, înlocuind o cu ce ucraineană. Se hotărăşte dizolvarea Comitetului Naţional Român. Paradoxal moneda locală rămâne cea a statului maghiar: pengõ.

La 5 martie 1945 este semnalat un atac nereuşit al românilor din comunele învecinate asupra Sighetului ucrainean, soldat cu morţi şi răniţi. Instalarea administraţiei româneşti centrale în Maramureş a avut loc oficial doar la 9 aprilie 1945 (în urma ordinului Mareşalului Stalin). În împrejurările create, Consiliul Naţional Român a hotărât ţinerea unei adunări a românilor la Sighet, pe data de 5 martie 1945. La Borşa, primarul Gavrilă Mihăilă Strifundă (reprezenta comuna, împreună cu preotul Eugen Botoş, în Consiliul Naţional Român) şi-a îmbărbătat oamenii să plece în număr mare la Sighet. S-au adunat oameni pe traseu, circa 10.000, din comune. Oamenii lui Ion Odoviuciuc, îmbrăcaţi în uniforme sovietice, au tras în mulţime de pe malul Văii Izei. Au căzut multe victime. Totuşi, după această mişcare, sovieticii nu l mai sprijină pe Odoniuciuc, care fuge după 7 aprilie 1945 în Ucraina. Fostul primar Ştrifundă este arestat de securitate şi moare în 1961, în închisoarea Botoşani. La Conferinţa administrativă din 17 octombrie 1945, noul prefect al guvernului, Iulian Chitta afirma, pentru a combate zvonurile „alarmante” ce încă circulau cu privire la situaţia judeţului: „Maramureşul a fost încadrat definitiv în statul român, la Patria Mama”.

Ionuţ Ţene

Articol preluat de pe www.EternulMaramures.ro

Apel la educaţie! Apel la viaţă!


Dumnezău vă-mburde-n rai!

Am revenit cu o veste bună: o parte din manualele pentru elevii din şcoala primară şi gimnazială, precum şi câteva din cărţile religioase pentru copiii din dreapta Tisei, au plecat pe 10 noiembrie 2009, către cei care au mare nevoie de ele, şi anume coconii de peste Tisa.

Folosesc acest prilej pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu şi pentru a le mulţumi, încă o dată (şi o voi face de câte ori am ocazia), tuturor celor care ne-au sprijinit şi ne sprijină în continuare în această acţiune de suflet.
Urmează să predăm către “beneficiarii de drept” şi celelalte materiale colectate, precum şi să continuăm acest act de curaj (mai ales pentru persoanele care reuşesc să transporte peste graniţa de nord, cu Ucraina, aceste materiale). Totodată, am hotărât să mai achiziţionăm, din banii strânşi şi din contribuţiile viitoare, şi alte cărticele religioase pentru copii, pe care le vom trimite cât de repede în Transcarpatia.

Aşteptăm semnale şi din celelalte părţi ale Maramureşului pentru a pune la punct toate detaliile privitoare la această acţiune.

Pentru informaţii suplimentare referitoare la modul în care şi dumneavoastră puteţi ajuta aceste acţiuni vă rugăm să folosiţi numerele de telefon 0721.215677, 0742.173.560 sau 0747.937.784, precum şi la adresa de e-mail contact@eternulmaramures.ro

Vă vom ţine la curent cu tot ceea ce se întâmplă în legătură cu acest subiect

Articol preluat de pe: www.EternulMaramures.ro

Campanie de ajutorare a românilor din Transcarpatia

Preşedintele Consiliului Judeţean, Mircea Man, prefectul Sandu Pocol, senatorul PDL Gheorghe Mihai Bârlea şi directorul Casei de Asigurări de Sănătate (CAS) Maramureş, Alexandru Deac, au iniţiat o campanie umanitară de donare de medicamente pentru regiunea Transcarpatia din Ucraina.

Autorităţile ucrainene şi consulul general al Ucrainei la Suceava au solicitat sprijin autorităţilor din Maramureş, în scopul prevenirii răspândirii gripei A/H1N1. În Transcarpatia trăieşte, în zona de graniţă cu ţara noastră, o comunitate de aproximativ 40.000 de români. Având în vedere situaţia critică din Transcarpatia, autorităţile maramureşene, în spirit de solidaritate civică, fac un apel la farmaciile din judeţ. Se solicită unităţilor farmaceutice să doneze, în limita bunăvoinţei, medicamente şi materiale sanitare care vor fi expediate autorităţilor ucrainene. Situaţia din Ucraina este cunoscută în Maramureş şi au fost luate măsurile necesare la punctul de trecere a frontierei de la Sighetu Marmaţiei, în scopul prevenirii răspândirii virusului la nivelul judeţului nostru. "Ieri am făcut demersurile în acest sens. Am lăsat două linii telefonice pe care diriginţii de farmacii le pot apela dacă vor să doneze pachete, iar noi trimitem o maşină care să le colecteze. Apoi, le transportăm direct la Sighet, de unde vor fi trimise în Ucraina. Diriginţii de farmacii ne spun numărul de pachete, iar Casa de Asigurări de Sănătate inventariază totul. Săptămână viitoare, vom începe colectarea", declară preşedintele CAS Maramureş.

Informaţii suplimentare referitoare la campania de donare pot fi obţinute la numerele de telefon 0262-215.205 şi 0262-215.207.

Sursa: Glasul Maramuresului

marți, 3 noiembrie 2009

Am fo ş-om hi în veci!


Muzică maramureşeană, pălincă de prună, sarmale calde, cozonac şi vin sau sîngele Domnului, cam aşa a început prezentarea expoziţiei de fotografii cu Maramureşul Istoric de peste Tisa, realizate de Gheorghe Marina, actualul preşedinte al Clubului Maramureşenilor din Dreapta Tisei. După cum s-a şi prevăzut cu cîteva zile înainte, în sara zilei de 2 noiembrie ne-am adunat laolaltă cîţiva maramureşeni din Transcarpatia pentru a-l susţine pă pretinu nost, Deorde. A dat tonul de începere preşedintele Institutului Fraţii Golescu din Bucureşti, domnul Mihai Nicolae, care ne este mereu alături “si la bine si la greu”, cum să zîce pă la noi. A continuat mai apoi Deorde a lu Ţocaşu (autorul imaginilor), dupa cum îi zîc prietenii, cu un discurs despre valorile, tradiţiile şi obiceiurile care au încăput în fotografiile surprinse de el. Nu a fost doar o simplă explicaţie sau un discurs plictisitor, nu le stă în fire moroşenilor să hie aşe, autorul pozelor ne-a vorbit foarte frumos despre păstrarea tradiţiilor şi respectarea valorilor din străbuni, dar bineînţeles şi despre straiele şi portul ţărănesc. După care, tinerii moroşeni au încins o învartită de mai bine de 15 minute, cu dropote şi strîgături de so auzît pană hăt în zare. În ropote de aplauze, pentru că sala era neîncăpătoare, au coborît de pe mica scenă şi au continuat discuţiile cu invitaţii prezenţi. În ritm de “Maramureş plai cu flori” s-a încheiat şi frumoasa seară petrecută “împreuna unul cu altu şi laolaltă toţi”. Pană la urmă, prin expoziţiile, serile sau petrecerile în stil moroşenesc, noi nu vrem altceva decît să menţinem vie flacăra romînităţii chiar şi aici în buricu Bucureştiului. De aceea, am tendinţa să cred uneori, fară niciun pic de modestie, că noi, cei din dreapta Tisei, suntem mai romîni decît romînii din Ţară. Suntem iuţi la mînie şi scoatem repede sabia cînd cineva ne vorbeşte de rău Ţara Mamă. Păstrarea valorilor şi a tradiţiilor trebuie să se regăsească în identitatea unui neam. De aceea ne simţim binecuvantaţi de Cel de Sus, pentru că ştim de unde venim şi încotro ne îndreptăm, iar dacă ne avem unul pe altul, putem spune că patria noastră îi oriunde în lumea asta mare, nu de alta, dar avem credinţa neîntinată în suflete.
Ţin să menţionez că ne-a bucurat mult şi prezenţa cîtorva membri ai Organizaţiei Basarabenilor, cu care am cinstit cîte-on pahar de palincă, încă o dată dovada că ne putem înţelege între noi indiferent de unde vine fiecare. Cu ajutoru lu' Dumnezău, sperăm să ne revedem în pace şi sănătate la Sara Maramureşenilor! Nu uitaţi că noi am fo ş-om hi!

Liza Pricop

luni, 2 noiembrie 2009

Autorităţile din Transcarpatia vor să înfiinţeze un liceu pentru românii de peste Tisa


Autoritatile din Maramures si cele din Transcarpatia promit sa intareasca relatiile de colaborare in viitor. In cadrul unei intalniri desfasurata recent, s-a adus in discutie infiintarea unui liceu si a unui internat pentru romanii de peste Tisa.

Discutiile s-au purtat la sfarsitul saptamanii trecute, cand presedintele Consiliului Judetean (CJ) Maramures, Mircea Man, a efectuat o vizita oficiala in Transcarpatia, raionul Teaciv. Presedintele Radei regionale Transcarpatia a subliniat faptul ca acordul de colaborare dintre cele doua regiuni, Transcarpatia si Maramures, este unul foarte important si spera ca in viitor sa se imbunatateasca relatiile economice, culturale si politice de-o parte si de alta a Tisei. A dat detalii despre finantarea scolilor cu predare in limba romana, fiind interesat si de infiintarea unui liceu si a unui internat pentru romanii de peste Tisa. Asa cum la Satu Mare s-a dezvelit in aceasta vara bustul binecunoscutului poet ucrainean Taras Sevcenko, se doreste ca si in Transcarpatia sa se faca un monument inchinat poetului roman Mihai Eminescu.

Un subiect important pentru Transcarpatia il constituie si problematica mediului, atit prin gasirea unor solutii comune la poluarea Tisei, cit si la problema Muntilor Carpati, mai ales datorita faptului ca ambii presedinti sunt membri in Consiliul Euroregiunii Carpatice, iar presedintele ucrainean este si raportor pentru Comisia Europeana pe problema mediului. Cele doua parti au vorbit si despre constructia unui pod economic intre Romania si Ucraina, care de cativa ani a ramas doar la stadiul de idee. Autoritatile sustin ca podul va intari relatiile de colaborare dintre cele doua tari, pe care nu le desparte un rau, ci le uneste o istorie si o traditie.

Sursa: Informaţia Zile (www.informatia-zilei.ro)

Ucraina > Din cauza gripei porcine, Simpozionul internaţional de la Apşa de Jos s-a amânat

În organizarea Uniunii Interregionale „Comunitatea Românească din Ucraina şi Uniunea Regională a Românilor din Transcarpatia „Dacia”, în zilele de 7 şi 8 noiembrie urma a se desfăşura în dreapta Tisei, la Apşa de Jos, a IX-a ediţie a Simpozionului internaţional Apşa, în istoria românilor dedicat împlinirii a 220 de ani de învăţământ românesc instituţionalizat în Bucovina de nord şi Maramureşul de nord.
Din cauza noii gripe însă, care se extinde alarmant şi în ţara vecină, simpozionul s-a amânat.
Întrucât s-au înregistrat 30 de decese în 8 regiuni sud-vestice ale Ucrainei, în aceste zone, inclusiv în Transcarpatia , s-a impus carantina.
Astfel, din 29 octombrie până în 9 noiembrie, iniţial, şi prelungit până pe 21 noiembrie, ulterior, s-au închis şcolile, universităţile, iar instituţiile publice şi-au redus activitatea. Sunt de asemenea interzise întrunirile şi grupurile mai mari de 5 persoane. Nunţile, botezurile sunt suspendate şi nici cu înmormântările nu se stă prea bine. Preoţii au îndemnat enoriaşii să se roage acasă, să nu vină la slujbele de la biserică.
Autorităţile de frontieră române, cele de sănătate publică şi sanitar veterinare au înteţit controlul în PTF Solotvino-Sighetu Marmaţiei, astfel încât persoanele care vin din zone îndepărtate sau suspecte de a fi purtătoare a noului virus sunt întoarse din drum.
Doamne, păzeşte!
Florentin NĂSUI

Sursa: Graiul Maramureşului (www.GRAIUL.ro)

duminică, 1 noiembrie 2009

Expoziţia de fotografii "Românii din vecinătatea imediată"



Expoziţia este prima dintr-un ciclu mai amplu căruia noi ii spunem Românii din vecinătatea imediată. Mai precis, incercăm o prezentare fotografică a românilor megieşi : Maramureşul acum, urmat de Bucovina, Ţinutul Herţei, Basarabia, Sudul Bugeacului, Valea Timocului si sperăm, Valea Vidinului, Voievodina si ceva mai la răsărit, Transnistria. Avem în vedere apoi românii din Podolia, Estul Bugului, Caucazul de Nord, Banatul unguresc si zona Debreţin, dar, toate la vremea lor…

Să începem cu Maramureşul din dreapta Tisei sau Maramureşul istoric, cum i se mai spune; în general vorbind nu a aparţinut de România, dar până în primele două decenii ale secolului XX a fost un trup cu Maramureşul de astăzi, conţinând fiinţa Maramureşului voievodal. Prin cesiunea care a urmat imploziei U.R.S.S. a ajuns în componenţa Ucrainei, regiunea Transcarpatia, după ce mai înainte trecuse prin Ungaria, defuncta Cehoslovacie si Inperiul Austro-Ungar. Ţara Maramureşului este atestată documentar pentru prima dată în 1199 cînd voievozii ţinutului respectau cutumele vechiului drept românesc ( Jus valachicum ).
In total sunt nouă oraşele şi sate, peste 32.500 de români, care si acum spun, mândri : “Am fo’ si-om hi“. De aici au plecat Dragoş din Bedeu, descălecătorul Moldovei şi Bogdan Voievodul, moşul dinastiei Muşatinilor.

Aici, mănăstirea “Sf. Arhanghel Mihail” din Peri, zidită de Sas, fiul lui Dragos a reprezentat mult timp centrul spiritual şi cultural al creştinismului românesc. În 1391, feciorii lui Sas Vodă, voievodul Baliţa (Balc) si fratele său Drag merg personal la Constantinopol si închină mănăstirea (stavropighie) patriarhului Antonie care îl numeşte pe cuviosul Pahomie, egumenul mănăstirii, exarh al Sanctităţii sale. Azi, stim că Balc şi Drag înţeleseseră bine încurcatele iţe ale geopoliticii…

La 1 decembrie 1918 la Alba Iulia, Maramureşul din dreapta Tisei a avut doi reprezentanţi . Au votat Unirea. Când episcopul de Caransebeş Miron Cristea – viitorul patriarh – a dat glas indemnului “…Până la Tisa !”, Dan Mihai din Apşa de Mijloc si Filip Ilie din Apşa de Jos i-au strigat : “ Vai domnu’ episcop, da’ pă noi cei de peste Tisa, pă noi, cui ne lăsaţi? ”Relatarea pomeneste că vlădica ar fi răspuns : “Vom avea grijă şi de voi”. N-am avut…

Nu trecem sub tăcere faptul că maramureşenii din dreapta Tisei fac pălincă bună (după vernisaj, vă invităm să o degustaţi) şi ştiu de ce : “ Decât leacuri din potică/ Mai bine’omptic de pălincă/ Leacuri bei când eşti beteag/ Pălincuţă când ţi-i drag…”

Gheorghe Marina, autorul fotografiilor s-a născut în Slatina. A absolvit Academia de Studii Economice din Bucureşti, şi lucrează ca programator. Prietenii îl ştiu de Deorde a lu’ Ţocaşu. “Nu m-am gândit niciodată că aceste fotografii vor fi prezentate la o expoziţie fotografică, dar ştiu că sunt o comoară…”

Institutul Fraţii Golescu este organizaţie neguvernamentală, dedicată relaţiilor cu românii din străinătate ( “ …una din cele mai neguvernamentale ever…” am fost alintaţi : Viaţa românească nr. 1-2/2009, p.106) Funcţionăm legal din 2000 si a-legal de când ne stim. Ce facem ? Concursul “Ars adolescentina”, în colaborare cu Radio Moldova, Chisinău ( 9 ediţii ); premianţii primesc o “călatorie în ţară”, adică aici, în ţara noastră şi a lor. Spectacolul de colinde “Noi umblăm şi colindăm” în Slatina, în dreapta Tisei, în colaborare cu Clubul Maramureşenilor din dreapta Tisei ( 8 editii ) Dăm o mână de ajutor la înălţarea bisericii “Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din Hagi Curda, Sudul Bugeacului. Si alte multe şi mărunte…

Despre Muzeul Ţăranului Român nu e nevoie să spunem nimic. E tot timpul prezent în viaţa noastră, bucureşteni, astenizaţi sau nu. Să pomenim totuşi că s-a născut în anul 1907, dintr-o idee cultivată cu devotament de Alexandru Tzigara Samurcas.

Mulţumiri Clubului Maramureşenilor din Dreapta Tisei şi d-lui Adrian Darabană al căror sprijin necondiţionat au făcut posibilă expoziţia.

Aveţi intrebări ? 0721/242-932 sau fratiigolescu@yahoo.com

marți, 20 octombrie 2009

UCRAINA / Plăiuţ, satul românesc de pe cele 7 uliţe


Despre satul Plăiuţ din dreapta Tisei am aflat mai demult. Am văzut grupurile folclorice de acolo interpretând vechi piese româneşti şi maramureşene pe scenele festivalului „Mărţişor” sau cel al tradiţiilor populare româneşti din Transcarpatia, organizate prin rotaţie la Slatina, Biserica Albă, Apşa de Jos, Apşa de Mijloc etc.

Dacă celelalte localităţi mari cu populaţie preponderent românească numără între 3 şi 12 mii de români, Plăiuţul are peste 900 de locuitori români. Satul, mai izolat, face parte din comuna ucraineană Apşiţa (Vodiţa), unde trăiesc circa 2.000 de ucraineni.La solicitarea minorităţii româneşti din Plăiuţ, primarul Ivan Ivanovici Vatrala şi autorităţile locale din Apşiţa au organizat duminica trecută, pentru prima dată, Ziua satului românesc Plăiuţ, care a coincis şi cu Ziua Învăţătorului în Ucraina.
La această manifestare au fost invitate oficialităţi regionale dar şi de la raionul Rahău, fiind prezente oficialităţi de la Secţia de Cultură, Administraţiei Raionale şi Radei Raionale.
Din Rada Regională de la Ujgorod a fost prezent deputatul dr. Ion M. Botoş, singurul român din radă (Consiliu Judeţean, la noi), care este şi preşedintele Uniunii Regionale „Dacia” a românilor din Transcarpatia şi redactor şef al periodicului „Apşa”.
Desigur, au fost invitate şi oficialităţi din stânga Tisei dar şi de la Consulatul General al României în Ucraina, de la Cernăuţi.
Aşa am avut ocazia să o cunosc pe distinsa doamnă consul general Tatiana Popa şi pe distinsul său soţ, Ovidiu Sever Popa, cu care ne-am întîlnit la Slatina, graţie dl-ului Ion M. Botoş. De faţă au fost şi directorul Muzeului Maramureşului din Sighetu Marmaţiei, dr. Mihai Dăncuş, lect. univ. dr. Ilie Gherheş, Universitatea „Goldiş” Baia Mare, prof. drd. Ioan Dorel Todea, coordonatorul postului de radio Sighet, care se ascultă şi în dreapta Tisei.

De la Slatina ne-am îndreptat spre Biserica Albă şi Bocicoi (Becicov), de unde am cotit-o la stânga spre Apşiţa şi Plăiuţ. De la podul istoric Sighet-Slatina şi până aici sunt vreo 30 de km, pe un drum foarte bun şi un segment relativ bun, care urmează să fie asfaltat. Nu de alta, dar la Plăiuţ, pe o coastă de munte care se înalţă până la 1.500 metri, un investitor român din localitate a amenajat o pârtie de schi de 450 metri, teleschi şi a construit un motel cu 60 locuri de cazare, complex turistic care se va inaugura oficial în acest sezon.

Dacă privaţii mai mişcă oleacă, poate şi autorităţile locale ar trebui să ştie că o ţară este bogată dacă are oameni bogaţi. Şi cum bogăţia nu pică din cer şi poate veni pe drum, atunci vreo 20 de kilometri de asfalt ar trebui turnat în zonă, astfel încât locuitorii din Apşiţa să poată merge mai drept spre Ujgorod, prin Apşa de Mijloc şi Apşa de Jos, unde drumurile sunt încă prăfuite, ca acum 50 de ani! Sau cei care vin dinspre raionul Teceu (Teacev) să poată ajunge mai uşor la pârtie.

Pe una din cele 7 uliţe ale Plăiuţului, pe care sunt 220 de gospodării pe 3 vâlcele, am văzut o porţiune de asfalt. Drumul s-a tomnit în urmă cu câţiva ani, când aici s-a ţinut una dintre ediţiile festivalului popular al românilor din regiune. Aici am văzut palate (locuinţe) ca în cele două Apşe sau în Biserica Albă ori Topcina. Românii de aici se duc la lucru în Siberia, la Moscova sau în Cehia, unde câştigă bine şi apoi investesc acasă.
De aceea, probabil şi centrul satului a fost mai pustiu, decât m-aş fi aşteptat. Nuţu, directorul Casei de Cultură, 3 săptămâni s-a străduit şi a reuşit să înalţe în curte o scenă din lemn, ca o casă spaţioasă. El îmi spunea că mai mult de jumătate dintre săteni sunt neoprotestanţi şi nu servesc asemenea manifestări.
Ele au fost deschise de un tur cu călăreţi şi o căruţă plină cu muzicanţi, Josănarii din Slatina (ceteră, zongură, dobă).

Pe scenă au urcat oficialităţile şi primarii români şi ucraineni din localităţile învecinate. Dintre primarii români i-am zărit pe Gheorghe Berinde şi Nuţu Şiman.
Regizorul întâlnirii a invitat-o în deschidere pe dna consul general să aprindă focul stânei, focul ciobănesc, care încălzeşte cu căldura sa, uneşte bogăţia spirituală a poporului şi adună pe toţi consătenii într-o familie unică. Focul a fost aprins pe terenul de fotbal al satului, nu departe de scenă.
Elevii şcolii au adus un omagiu singurului veteran de război aflat în viaţă.
Prin preajmă, mulţi băieţi şi fete purtau costume tradiţionale româneşti şi ucrainene.
În afară de localnici, i-am recunoscut pe dansatorii profesionişti ai ansamblului ucrainean „Lisorub” din Bocicoi şi ansamblul românesc „Mugurelul” din Biserica Albă, condus de Ion Alb. Pe la tonetele cu păpică şi băuturică se frigeau şaşlâkuri şi se fierbea la ceaun bograci cu carne de mioară şi condimente din Ungaria, supa fiind specific maghiară, chiar dacă nici un etnic maghiar nu locuieşte în zonă.
Directorul Şcolii din Plăiuţ, prof. Nuţu Dan, a prezentat istoricul localităţii.

Satul Plăiuţ a fost întemeiat de 7 fraţi, odată cu Apşa de Mijloc, situată la 7 kilometri distanţă. Primele documente găsite atestă satul încă de la 1406. Familiile nobile ale locului sunt Dan, Şiman, Marina, Huzău, Vlad, Ardelean. Urmaşii lor s-au stabilit pe cele 3 pâraie Apşiţa, populând Plăiuţul.
În 1930, aici s-a deschis prima şcoală primară cu predare în limba română, primii elevi fiind în număr de 11, de diferite vârste. Acum şcoala românească este de gradul 3, adică I-XI.

Au urmat alocuţiunile oficialităţilor şi invitaţilor.
Doamna Tatiana Popa este doar de două luni consul general, iar în Transcarpatia a venit pentru a doua oară, dar prima dată la invitaţia unei comunităţi româneşti aflate în sărbătoare: „Doresc să vă felicit şi să mulţumesc dascălilor dumneavoastră că vorbiţi o limbă curată, românească şi că aţi reuşit să vă păstraţi tradiţiile. Chiar dacă misiunea noastră diplomatică se află la Cernăuţi, oricare dintre dumneavoastră are uşa deschisă pentru a vă rezolva în limitele prerogativelor toate problemele pe care ni le semnalaţi”.
Pe uliţa asfaltată am întîlnit şi mulţi români din stânga Tisei, toţi mândri că au rudenii la Plăiuţ.

Spectacolul susţinut de formaţii româneşti şi ucrainene a durat câteva ore.
În sala de mese a Şcolii cu clasele I-IV, unde copiii primesc zilnic o masă caldă, gratuit, am fost serviţi cu bograci, caş proaspăt de oaie, urdă frământată, mămăligă fiartă pe cartofi, cu brânză şi jumere aşezate în pături. Toate bucatele - se mândrea primarul, au fost pregătite de etnicii ucraineni din Apşiţa, dornici de a-şi etala arta culinară.

În toastul consulului general român şi al oficialităţilor ucrainene s-a vorbit despre bunele relaţii de prietenie şi colaborare între cele două ţări şi popoare, de bunele relaţii de convieţuire între românii şi ucrainenii din Apşiţa, deşi ei locuiesc separat în cele două localităţi, Plăiuţ fiind considerat sat din 1972.

Deviza zilei lansate de directorul de şcoală a fost: Bogăţie, sănătate şi dragoste!
Florentin NĂSUI

Sursa: www.GraiulMaramuresului.ro

duminică, 18 octombrie 2009

Tricolor de pe vremea austro-ungarilor, păstrat în biserica veche din Coruia



LĂCAŞUL DE CULT ORTODOX, CU HRAMUL "ZĂMISLIREA SFINTEI ANA" ESTE UNIC ÎN ŢARĂ

Localitatea Coruia se află în Ţara Chioarului şi aparţine administrativ de comuna Săcălăşeni. Aici există o biserică din lemn înscrisă pe lista monumentelor istorice, care datează oficial din anul 1794. Lăcaşul poartă un hram, unic cel puţin la nivel de Maramureş: "Zămislirea Sfintei Ana", cu referire la momentul în care Fecioara Maria a fost concepută de mama ei, Sfânta Ana. Acest praznic se ţine în 9 decembrie, dar nu este o sărbătoare cu notorietate în lumea creştină, aşa cum sunt mai toate hramurile lăcaşurilor de cult.

Biserica veche din Coruia are o serie de caracteristici care îi conferă unicitate. Se presupune că, pe vremea dominaţiei austro-ungare, sătenii din Coruia au ţinut cu tot dinadinsul să păstreze tricolorul, interzis de autorităţile de la acea vreme. Au folosit în acest scop spaţiul bisericii unde, pe anumite lemne din construcţia lăcaşului, au pictat cele trei culori ale drapelului naţional: roşu, galben şi albastru.
"Există, într-adevăr, în biserică, un brâu de lemn pe unul dintre pereţi, care încă mai poartă urmele culorilor din drapelul naţional. De asemenea, pe o cruce veche din piatră aflată în curtea bisericii se află o nişă în care se observă urmele picturii tricolorului românesc. Oamenii de atunci au simţit nevoia de a nu renunţa la valorile lor şi au găsit mijloace inedite pentru asta", a spus părintele Augustin Homorodan, paroh ortodox Coruia.

• Renovată din temelii>

În prezent, Biserica "Zămislirea Sfintei Ana" se află în plin proces de restaurare. Lucrările au început anul trecut prin luna decembrie, iar părintele Augustin Homorodan spune că meşterii au ajuns abia la jumătate cu execuţia. "În momentul de faţă, este restaurat turnul, s-a refăcut complet fundaţia şi urmează să se pună acoperişul şi pereţii. Nu ştim când vom termina, însă e bine că se lucrează la acest frumos monument istoric", a declarat părintele Homorodan. De asemenea, se intenţionează să se contruiască şi un gard de jur-împrejur, cu porţi lucrate în stilul Ţării Chioarului.

• Semiluna tătarilor pe crucile din fier

Instinctul de conservare a identităţii naţionale şi religioase al localnicilor din Coruia care au trăit vremurile cotropirilor tătăreşti a făcut ca pe crucile din fier puse pe biserică să apară şi "semiluna", specifică islamului. Coruienii au făcut acest lucru pentru a proteja lăcaşul de cult de furia invaziilor tătarilor, care aveau obiceiul de a incendia totul pe unde treceau. "Se ştie că Maramureşul a fost expus mulţi ani invaziei tătarilor. Pentru a nu le mai incedia biserica, oamenii s-au gândit să pună acest simbol recunoscut şi respectat de invadatori. Este un fenomen întâlnit în aproape toate zonele din Maramureş, care au avut probleme cu invaziile tătăreşti", a mărturisit părintele Homorodan. El a mai precizat că, legat de data la care este atestată documentar bisericuţa, mai există o ipoteză şi anume că lăcaşul ar data din anul 1500. "Am găsit în podu’ bisericii un proiect de electrificare din 1962 în care se spunea că acest lăcăş datează din 1500", a spus părintele.

• Redată comunităţii

Părintele Homorodan a spus că, după ce se vor termina lucrările de restaurare şi va fi sfinţită, în biserică se vor ţine slujbe şi servicii religioase specifice. "În sărbătorile care cad în zilele de peste săptămână, voi săvârşi slujbele, pentru a o reda comunităţii cu toate ale ei", a mărturisit părintele Homorodan. Ultima dată când s-au oficiat servicii divine în acest lăcaş de cult a fost în 1997. De atunci, localnicii din Coruia s-au mutat în biserica nouă din sat.

Ionuţ HOROBA

Sursa: www.glasulmaramuresului.ro

miercuri, 14 octombrie 2009

La mulţi ani, Chişinău!


Atunci când nu am mai putut suporta povara unor regimuri, la Chişinău ne-am regăsit verticalitatea…

Miercuri, 14 octombrie, e Hramul capitalei R. Moldova. Sărbătoarea este marcată cu regularitate, de câţiva ani buni, încă de pe când în fruntea primăriei se afla Serafim Urecheanu. Am putea spune că ea a devenit o tradiţie, întrucât e aşteptată de toţi, inclusiv de oaspeţii din diferite ţări care aleg anume aceste zile pentru a vizita Moldova.

De obicei, cu ocazia Hramului, se deschide fie o librărie de carte românească, fie o bibliotecă. În această zi, fraţii noştri de dincolo de Prut vin cu donaţii de carte şi urări de bine. Astfel, au apărut, de-a lungul anilor, bibliotecile „Transilvania”, „Târgu-Mureş”, „Maramureş” - numite după regiunea românească de unde erau aduse volumele de carte -, „Onisifor Ghibu”, „Ovidiu” ş. a.

Să nu uităm şi un alt moment important: Chişinăul este locul care ne-a adunat întotdeauna în jurul unor idei nobile. În Piaţa Marii Adunări Naţionale am ieşit cu toţii, după dreptate, în anii ’90 sau, mai recent, în 2009. Atunci când nu am mai putut suporta povara unor regimuri, la Chişinău ne-am regăsit verticalitatea şi demnitatea naţională. Regretatul poet Grigore Vieru spunea că acesta este cel mai frumos şi mai scump loc din lume.

Sursa: www.TIMPUL.md

vineri, 9 octombrie 2009

3-6 octombrie 1914: Sighetul, evreii şi ocupaţia rusească


În timpul Primului Război Mondial, Sighetul a căzut pentru câteva zile (3-6 octombrie 1914) sub ocupaţie rusească. Faptul că ocuparea s-a făcut fără bombardamente şi violenţă, i se datorează unui evreu - Lázár Feuerwerger, fiul rabinului Aitzik Leib, care a mediat între administraţia locală şi armatele ruseşti. În momentul în care trupele ungureşti părăsiseră deja oraşul şi armatele ruseşti se aflau în apropiere, primarul Dobay Sándor şi consilierii oraşului se sfătuiau asupra modului în care să salveze oraşul de bombardamente şi cum să anunţe comandantul armatei ruseşti că la Sighet nu mai există soldaţi şi că oraşul demilitarizat, e gata să se predea. Lázár Feutwerger s-a oferit să ducă ştirea. Iniţial, ajuns în apropierea trupelor de „muscali”, cum erau numiţi la acea vreme, Lázár a fost prins şi declarat spion, gata de a fi înpuşcat. Ca norocul, printre muscali erau şi evrei aşa că a reuşit să scape şi, legat fedeleş, să fie dus în faţa polcovnicului: se pare că "diplomaţia" i-a reuşit, pentru că ruşii au intrat în Sighet fără o singură împuşcătură.

Întâmplător sau nu, în cele trei zile cât armatele ruseşti au staţionat în oraş, tot un evreu - medicul dr. Izrael Klein - a fost singurul medic care, alături de câteva călugăriţe „clarise” catolice, a rămas să se îngrijească de bolnavii secţiei contagioase, rămaşi în spital după evacuare. " Toţi ceilalţi medici s-au refugiat: în doar câteva ore, întregul personal al spitalului şi cei peste 400 bolnavi au fost încărcaţi în mijloace de transport, lăsând în urmă doar pe cei contagioşi. Depeşa Ministerului de Interne adresată medicilor din oraş prin care se ordona rămânerea pe loc a sosit prea târziu: în spital şi în oraş rămăsese doar un singur medic, dr. Izrael Klein" scria câteva săptămâni mai târziu jurnalistul şi criticul literar Schähter Miksa în articolul din publicaţia "Az Ujság" din Cluj. Deasemenea, în oraş n-a rămas nici un farmacist dar, cum „muscalii” aveau nevoie de medicamente, una dintre farmacii a fost spartă şi, prin dispensa primită de la comandantul armatei ruseşti şi aprobarea administraţiei locale, dr. Klein a predat medicamente pe bază de inventar. Nici la gară nu a rămas nimeni, depozitele de marfă şi bagaje stând nepăzite, cu hoţii dâdu-le târcoale. S-a încercat organizarea pazei, dar ia poliţişti de unde nu-s! Tot medicului dr. Klein i-a venit ideea să rezolve problema pazei cu ajutorul evreilor din cartierul Locul Târgului (Felszeg) , un cartier pe atunci mărginaş al oraşului. Din articolele apărute în presa vremii şi din jurnalul medicului publicat ulterior într-o broşură intitulată "Trecerea muscalilor prin Sighet, între 3 şi 6 octombrie 1914" (dr. Klein Izrael, "Muszkajárás Szigeten, 1914 október 3-6.ig", Sighet, 1915) aflăm şi alte detalii importante privind intrarea armatei ruseşti în Sighet. Acelaşi dr. Klein, a participat şi în delegaţia condusă de primarul Dobay Sándor, care a primit armatele ruseşti.

Delegaţiei i s-a alăturat şi populaţia oraşului în număr mare: românii au scos prapurii şi crucile din biserică, iar evreii au scos Sulurile Sfinte, lucru care a provocat altercaţii şi busculadă între români şi evrei. Preoţii greco-catolici nu au permis în nici un chip ca evreii cu Sulurile Sfinte să le fie antemergători, afirmând că crucea şi prapurii sunt respectate şi de „muscali” şi că aceştia îşi vor scoate căciulile în faţa însemnelor creştine şi nu în faţa Torei. Întâmplarea face ca ruşii - printre care mulţi de religie mozaică - să se înţeleagă mai bine cu evreii din Sighet, fapt dovedit şi de negocierile privind "plata de război" pe care comandantul armatei ruseşti a cerut-o administraţiei sighetene. Iniţial, a fost vorba de suma de suma de 180.000 de ruble dar, în urma negocierilor intermediate de acelaşi Lázár Feuerwerger şi dr. Izrael Klein, în care administraţia a arătat că oraşul nu are bani, „polcovnicul” rus a renunţat la pretenţiile financiare: n-a renunţat în schimb la pâine, ovăz, grâu şi alte produse agricole. La un control, în depozitul cazarmei s-au găsit sute de saci de făină, grâu, mălai, ovăz şi orez dar, dr. Klein le-a explicat că oraşul suferă de foamete în urma războiului, iar depozitul reprezintă rezerva pentru locuitorii Sighetului, ruşii nu s-au atins de saci, ba au mai pus şi pază armată la depozit. Scurta ocupare a oraşului nu s-a desfăşuart chiar fără incidente aşa cum ar părea: plutoanele de cazaci au prădat oraşul casă cu casă şi doar retragerea grabnică a armatei ruseşti la 6 octombrie a salvat averile locuitorilor. La câteva zile după plecarea armatelor ruseşti, în oraş a izbucnit o epidemie de coleră căreia, nefiind alt medic în oraş, dr. Klein a trebuit să-i facă faţă singur. Cu aprobarea administraţiei şi sub pază civilă, a deschis farmaciile şi a rechiziţionat materialele dezinfectante şi antibioticele. La reîntoarcerea populaţiei în oraş, farmaciile le-au fost predate proprietarilor cu liste complete privind produsele rechiziţionate şi nu avem date că cineva s-ar fi plâns de lipsa altor produse decât cele considerate rechiziţie de război.
(fragment din volumul manuscris „O isorie a evreilor din Sighetu-Marmaţiei” de Ioan J Popescu)

Ioan J Popescu, Informatia Zilei

Sursa: www.Sighet-Online.ro

joi, 8 octombrie 2009

Timisoara: Congresul pentru romanii de pretutindeni, editia a XVIII-a

În organizarea Asociaţiei "Astra Română" pentru Banat - Porţile de Fier şi românii de pretutideni, în perioada 9 - 12 octombrie, la Timişoara se va desfăşura tradiţionalul congres internaţional de istorie şi cultură pan-românească, ajuns în acest an la cea de-a XVIII-a ediţie, transmite Vocea Basarabiei, preluata de Romanian Global News.

Manifestarea va debuta vineri, cu întâlnirea dintre preşedintele de onoare al congresului, ÎPSS Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului şi, respectiv, secretarul executiv Cristea Sandu-Timoc, cu delegaţiile din Republica Moldova, Bucovina de Nord, Transcarpatia, Banatul de Vest, Timoc, Macedonia, Bulgaria şi Croaţia. Sâmbătă, de la ora 8, în holul central al Universităţii de Vest Timişoara va fi vernisată o expoziţie de carte, presă şi artă plastică a românilor de peste hotare, precum şi o expoziţie fotodocumentară, iar la ora 10, în Aula Magna, va fi oficiată deschiderea festivă a lucrărilor, în cadrul căreia este aşteptată adoptarea unei declaraţii comune. La ora 12, în acelaşi loc va fi deschisă sesiunea de comunicări ştiinţifice (care va continua pe secţiuni a doua zi, de la ora 9, în incinta Liceului "Emanoil Ungureanu") - pentru ca, de la ora 17,30, la Sala Capitol a Filarmonicii "Banatul" şi în Piaţa Victoriei/Operei, să se desfăşoare festivalul panromânesc de folclor. Un alt program artistic va fi oferit oaspeţilor, de la ora 22,30, la sala festivă a Liceului "Emanoil Ungureanu", iar a doua zi, de la ora 11,30, la Catedrala Mitropolitană a Timişoarei va fi oficiat un parastas pentru apărătorii identităţii româneşti din spaţiul sud-dunărean, trecuţi în eternitate. Ca şi la ediţiile anterioare, programul congresului se va încheia cu o vizită la Muzeul Porţilor de Fier din Drobeta-Turnu Severin, unde va fi organizată o lecţie deschisă de istorie, sub genericul "Vetrele de formare a limbii şi poporului român din Dacia Traiană şi Dacia Aureliană". Ediţia 2009 a congresului este consacrată împlinirii a 18 secole de la apariţia primelor forme de organizare creştină în spaţiul traco-daco-roman.

Sursa: Romanian Global News www.rgnpress.ro

miercuri, 7 octombrie 2009

Localitatea romaneasca Plăiuţ, din Ucraina, şi-a serbat ziua

In aceste zile, localitatea Plăiuţ, situata adanc in Carpatii ucraineni, cu o populatie majoritar romaneasca, a organizat prima editie a Zilelor Plăiuţului. Evenimentul a reunit romani din localitatile din dreapta Tisei si reprezentanti ai celor din Maramuresul din stanga ei, printre care si drd. Ioan Dorel Todea, coordonatorul postului de Radio Sighet, care a avut amabilitatea sa ne informeze despre actiunile desfasurate.

“In primul rand, trebuie sa amintesc ca, in conformitate cu o legenda din Plăiuţ, localitatea ar fi fost intemeiata de doua femei sosite din satul Iapa, azi cartier rural al municipiului Sighetu-Marmatiei, care s-au stabilit acolo, si-au intemeiat familii si asa s-a nascut comunitatea. Se pare ca ceva adevar exista pentru ca si azi, la Plăiuţ, locuiesc familii originare din Iapa”, a spus drd. Ioan Dorel Todeam care a fost invitat special, datorita faptului ca singura legatura directa a plăiuţenilor cu Romania este postul public Radio Romania si mai ales Radio Sighet, post ascultat de intreaga comunitate.

Evenimentele s-au desfasurat in aer liber, pe o scena impresionanta, impodobita cu covoare maramuresene, cu mici expozitii de unelte mestesugaresti vechi, specifice zonei, cu alaiul interpretilor locali sositi dupa traditia de sarbatoare pe cai si carute impodobite si un spectacol multietnic, in care folclorul romanesc s-a impletit cat se poate de firesc cu cel ucrainean. Alaturi de reprezentantii administratiilor locale, raionale si regionale, la eveniment au participat consulul general al Romaniei la Cernauti, Tatiana Popa, primari ai localitatilor ucrainene cu populatie preponderent romaneasca, membrii Asociatiei “Dacia” a romanilor din dreapta Tisei, in frunte cu presedintele Mihai Botos, precum si directorul Muzeului Maramuresului, dr. Mihai Dancus si lector univ. dr. Ilie Gherhes, de la Universitatea de Vest “Vasile Goldis” din Baia Mare - relatează Informaţia Zilei

I. J. Popescu

Sursa: www.Sighet-Online.ro

luni, 5 octombrie 2009

Doina, inclusa in patrimoniul intangibil al UNESCO


Autoritatile romane nu au mediatizat informatia

Doina a fost inclusa in patrimoniul intangibil al UNESCO, alaturi de tango, scrie Mihnea Maruta, care remarca, pe blogul lui, ca autoritatile romane n-au gasit de cuviinta sa comunice public aceasta reusita. "E un exemplu edificator despre decalajul de notorietate al brandurilor, dar mai ales despre stiinta de a transforma un asemenea eveniment intr-o stire de presa", afirma el.

Decizia a fost luata in cadrul reuniunii de la Abu Dhabi, care s-a desfasurat in perioada 28 septembrie - 2 octombrie. Patrimoniul intangibil, uneori amenintat de degradare sau disparitie, este format din practici si cunostinte recunoscute de comunitati umane ca facand parte din patrimoniul lor cultural.

Pe site-ul UNESCO, doina este descrisa ca un cantec liric, adeseori avand un caracter improvizat, care poate fi interpretat solo sau cu acompaniament orchestral. Doina acopera o gama larga de sentimente, de la tristete, bucurie, singuratate pana la conflicte sociale si dragoste.

Mihnea Maruta remarca faptul ca cea mai ingrijoratoare informatie din documentatia respectiva este ca au fost identificate doar 15 persoane reprezentative pentru diferitele tipuri de doina si ca, deci, este obligatorie crearea unui mediu cultural in care transmiterea acestei mosteniri sa fie restaurata.

Bulgaria a reusit sa inscrie pe lista patrimoniului intangibil al UNESCO Panegiricul sfintilor Constantin si Elena, iar Ungaria carnavalul de la Mohacs. Croatia are sapte traditii inscrise in acest patrimoniu.

Iata filmuletul pe care Ministerul Culturii si Institutul de Etnografie “Constantin Brailoiu” l-au realizat pentru UNESCO: http://www.youtube.com/watch?v=0260RBOsCOY&feature=player_embedded

Sursa: www.Sighet-Online.ro

duminică, 4 octombrie 2009

Nostalgii istorice maramureşene


Pentru fiecare român, Maramureşul reprezintă un mit cu adânci reverberaţii sufleteşti, de fapt acest spaţiu profund tradiţional păstrător de mistere trecute trăieşte exaltat în sufletele noastre lăsând urme adânci cu semnificaţii ontologice în conştiinţa oricăruia născut în acest spaţiu. La mijlocul anilor ’90 am participat la câteva simpozioane de civilizaţie şi istorie maramureşeană, organizate de către Societatea Cultural Patriotică Pro Maramureş „Dragoş Vodă” în diferite localităţi din spaţiul mirabil al Maramureşului: Sighet, Ocna Şugatag, Borşa, Bogdan Vodă, Moisei, Săpânţa etc. Prin neobosita activitate organizatorică a d lui Vasile Iuga, preşedintele Societăţii „Dragoş Vodă”, s a reuşit ca la aceste întruniri ştiinţifice să ia parte importante personalităţi din lumea culturală şi istoriografică din ţara noastră, ca: Ştefan Pascu, Mircea Popa, Ioan M. Bota, Gh. Bodea, Gelu Neamţu, Mihai Dăncuş, Ioan Silviu Nistor etc. Produsul acestor interesante manifestări s a conturat în câteva culegeri de studii despre cultura şi istoria acestui străvechi ţinut românesc.
În urma acestor vizite ştiinţifice am rămas cu o neţărmurită dragoste faţă de oamenii şi meleagurile mustind a tradiţie ale acestui spaţiu geografic. Şi acum, am vie în memorie prima ieşire în Maramureş, din octombrie ’94 când, cu autocarul închiriat de Societatea Culturală „Dragoş Vodă” am urcat în huruit de motor dealul Ştefăniţei, străjuit de brazi falnici ce acopereau razele de soare. La un moment dat, când credeam că tusea obosită a motorului va opri autocarul am ieşit la lumină, pe vârful dealului, într o poiană pictată cu căpiţe cu fân, unde în mijloc, ca un post de observaţie se înălţa vechea cabană a cunoscutului cântăreţ local Petru Bârlea. Ne am oprit şi toţi turiştii am coborât din autocar trăgând în piept aerul tare şi am aruncat privirile spre impresionanta panoramă. Înspre Maramureş drumul cobora ca într o căldare, între două dealuri ascuţite, îmbrăcate de păduri virgine. După ce Petru Bârlea ne a cinstit cu câteva pahare de pălincă „tare ca focul”, în veselie, am urcat în autocar. Motorul a pornit şi am coborât într o lume miraculoasă, fascinantă, unde oamenii sunt îmbrăcaţi ca pe vremea dacilor, de fapt ne am întors în timp. Pe drumul spre Sălişte am întâlnit istoria falnică şi chinuită a moroşenilor – aceşti români care dincolo de vitregia vremurilor şi au păstrat românitatea intactă.

Pentru moroşeni originea lor nobiliară, venită pe filiera vechilor cnezi şi voievozi, este un motiv de mândrie. Şi astăzi moroşenii înstăriţi îşi afirmă filiaţia nobiliară dintr o familie de cnezi sau voievodală din trecutul medieval. Această recunoaştere a originii nobile, a unei familii, reprezintă un ascendent substanţial superior faţă de ceilalţi membri ai comunităţii. Urmaşii nobililor maramureşeni sunt din familie bună, adică mai înţelepţi, mai înstăriţi şi cuvântul lor mai ascultat de către simpli ţărani maramureşeni. Cu toate încercările, de a lungul timpului, de către regalitatea maghiară şi apoi de imperiul habsburgic, nu s a reuşit să se frângă spiritul de nobleţe, independent al maramureşenilor. Regalitatea maghiară, mult mai târziu decât în restul Transilvaniei, în a doua jumătate a secolului al XIV lea, a încercat să introducă modelele feudale de tip apusean în Maramureş. Regalitatea angevină a reuşit abia în secolul XV să transforme voievodatul Maramureşului în comitat, când apar numeroase documente latine care atestă situaţia socială a locului. Feudalitatea maramureşeană, în cvasitotalitatea sa, era de origine românească, şi era organizată pe baza legii româneşti, adică fără înscrisuri, pe cutumele tradiţionale transmise oral. Cnezii şi voievozii maramureşeni erau de religie ortodoxă şi centrul lor religios îl reprezenta mănăstirea Peri (astăzi în Ucraina). Conform teoriei lui Ioan Aurel Pop, expusă în cartea Instituţii medievale româneşti, se consideră că feudalitatea maramureşeană, din dorinţa de a şi păstra privilegiile, de a nu fi periferizată în propria ţară, cunoştea două orientări şi atitudini, adecvate scopului pe care şi l a propus: 1) o parte a ei, al cărui cel mai reprezentativ exponent era voievodul Bogdan din Cuhea, urma linia tradiţionalistă, de păstrare a rânduielilor româneşti, a voievodatului, a structurii cneziale şi a dreptului românesc; 2) cealaltă parte, condusă de Dragoşeşti, foşti cnezi înnobilaţi de rege, doreau înlăturarea imixtiunii nobililor străini, prin credincioase slujbe făcute regalităţii, pentru a fi recunoscuţi ca nobili.

După cum se ştie, partida naţionalistă a lui Bogdan a trebuit să se retragă în Moldova, întemeind acolo, prin luptă, un stat suveran, iar partida fidelă regelui, a Drăgoşeştilor îşi pierde valoarea după 1366, când Ludovic cel Mare considera nobil numai pe cel care a primit o diplomă de recunoaştere din parte regalităţii. Dacă în 1349 documentele vorbesc de Iuxta modum Olachorum, de fapt de adunările cneziale româneşti, cu putere de judecată şi de danie, precum şi cu drept de înnobilare prin recunoaştere orală; deja în 1368, pentru o procedură asemănătoare erau mandataţi comitele regal, juzii nobililor şi congregaţia nobiliară comitatensă. Deşi, pentru încă o perioadă de timp, voievozii Maramureşului din familia Dragoş erau şi comiţi ai Sătmarului şi Ugacei, de religie ortodoxă într un stat maghiar catolic. Maramureşul istoric, pământ pur românesc, prin oamenii săi mândri, cu spirit de independenţă, a reuşit să şi păstreze identitatea, deşi imixtiunea regalităţii maghiare era deosebit de insistentă. Regii unguri recunoşteau, la 1299, ca voievod al Maramureşului pe Nicolaus Voievoda, filius Maurici. După cum se observă în diploma latină, numele era însoţit de titlul de voievod, care însemna acela de stăpânitor al pământurilor cu drept de danie şi conducător de oaste.

Ceea ce este absolut interesant de relevat îl reprezintă faptul că, înainte de întemeierea statelor feudale româneşti, Moldova şi Ţara Românească, precum şi în Transilvania, românii erau organizaţi în cnezate şi voievodate. Iar sistemul lor juridic era întemeiat pe cultura orală şi pe adunările de stări, care fixau diversele orânduieli ale vremii. De fapt, putem vorbi în spaţiul carpato danubiano pontic de Jus valachicum, adică de o unitate a organizării sociale şi juridice a românilor. Astfel se poate vorbi la începutul Evului Mediu de unitatea instituţională a românilor, datorită unităţii de limbă şi credinţă românească. Consider că această organizare unitară, instituţională a întregului spaţiu românesc era consecinţa legăturilor de limbă, precum şi a celor sociale şi economice dintre românii de pe aceste meleaguri. Consider că românii acelor vremuri aveau o conştiinţă identitară a propriilor valori de limbă, religie şi organizatorice. Nu întâmplător reprezentantul partidei tradiţionaliste Bogdan din Cuhea, numit de regele ungar expresionist, la 1343, ca „noster infidelis”, deci rebel, a trecut în nordul Moldovei, înlăturând urmaşii lui Dragoş şi a întemeiat un stat suveran. Chiar Ludovic I şi a dat seama că expansiunea spre est şi oprirea ofensivei tătare, nu se putea face decât cu românii maramureşeni, care erau de un neam şi o religie cu locuitorii din Moldova. Chiar dacă documentele nu ne spun acest lucru, putem considera că numirea românului Dragoş (pe la 1340 1356) în fruntea nou înfiinţatei mărci de graniţă, în Moldova, se justifică prin faptul că era român şi putea fi acceptat de cnezimea şi boierimea moldovenească de pe malul Siretului, iar faptul că mai târziu Bogdan a reuşit să înlăture, oarecum uşor, autoritatea Drăgoşeştilor din Moldova, în 1359, s a datorat şi sprijinului dat de boierimea locală din Moldova, care dorea înlăturarea stăpânirii unui rege străin de altă religie. Regele Ludovic I a fost nevoit să constate că marca de graniţă întemeiată în Moldova devenea un stat suveran, de religie ortodoxă, sub conducerea unui fost supus de al său. Ca răzbunare, regele ungur a numit în anul 1365, în locul răsculatului Bogdan, un alt voievod al Maramureşului. Faptul că Moldova înaintea descălecatului lui Bogdan nu era nelocuită o dovedesc documentele bizantine, dar şi legenda purceasă de la Ureche, a lui Roman şi Vlahata. De asemenea, la începutul secolului al XIV lea, Moldova era străbătută de numeroşi negustori şi aici funcţiona Episcopatul de Milcov. Este fapt cunoscut că legenda întemeierii statelor feudale Moldova şi Ţara Românească se bazează pe ideea „descălecatului” din Transilvania, fapt ce dovedeşte tradiţia de unitate în gândirea românească. Transilvania, datorită ocupării de către unguri, nu s a putut dezvolta firesc din nucleele cneziale şi voievodale într un stat de sine stătător românesc. Dar feudalitatea românească, după toate încercările de a şi păstra identitatea, ce devenise aproape imposibilă, a emigrat în valuri, atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova. După cum se ştie în Muntenia este foarte cunoscută legenda „descălecatului” lui Radu Negru. Se pare, spun unii cercetători, că acest voievod ar fi existat undeva în Făgăraş, la cumpăna anilor 1300. Deci, Moldova şi Ţara Românească sunt copiii feudalităţii româneşti prigonite din Ardeal. Aceşti nobili transilvăneni, ipoteticul Radu Negru şi realul Bogdan au reuşit să întemeieze state de sine stătătoare şi să se rupă „de facto” de suzeranitatea Ungariei. Ei nu puteau reuşi dacă nu aveau de partea lor sprijinul cnezilor şi boierilor din Ţara Românească şi Moldova, care se identificau, prin neam, limbă şi credinţă ortodoxă, cu aceştia. Iar aceşti transfugi ardeleni nu plecau peste Carpaţi datorită prigoanei apostolice a Coroanei Sfântului Ştefan, dacă nu erau conştienţi că pe aceste tărâmuri locuiau oameni de aceeaşi limbă şi credinţă cu ei. Şi ei ştiau acest lucru, pentru că românii comunicau între ei pe acest spaţiu, dovadă este organizarea lor instituţională identică şi religia ortodoxă majoritară în sec. al XIII lea.

Maramureşul istoric nu a fost numai izvor de statalitate românească, dar şi un factor de iradiere spirituală creştină venit pe filieră bizantină, prin celebra mănăstire Peri (astăzi, din păcate, ruinele acesteia se află în Maramureşul aflat sub dominaţia ucraineană). Prin scrierile creştine în slavonă au pătruns şi cuvinte româneşti din graiul mara¬mureşean, care au ajuns mai târziu, ca manuscrise, la Braşov, pe mâna diaconului Coresi, care le a valorificat, traducându le în româneşte. După cum se ştie, la baza scrierii române stau traducerile biblice tipărite de diaconul muntean. Astfel, au pătruns în limba şi scrierea româ¬nească literară cuvinte specifice graiului românesc al Maramureşului. Despre această inedită interpretare a scris o carte interesantă, însumându se unei astfel de teorii elaborate, părintele profesor greco catolic Ioan M. Bota, Începuturile culturii scrise în limba română. Fascinaţia actului istoriografic constă tocmai în interpretarea inedită, nouă, bine argumentată, a unor fapte şi date istorice ce par arhicunoscute.

Rolul mănăstirii Sf. Mihail din Perii Maramureşului, localitate cu populaţie românească, a avut un rol deosebit de important în cultura scrisă din România medievală. Această mănăstire a fost ridicată la rangul de stavropighie, de către patriarhul constantinopolitan Antonie al IV lea, la 1391, cu ştirea regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei. Faptul că înaltul ierarh de la Constantinopol era unit cu Roma, pentru întărirea frontului creştin antiotoman, s a pus, deseori, de către istorici, problema: care era statutul călugărilor mănăstirii Peri? Ioan M. Bota înclină balanţa pentru considerarea călugărilor de la Peri a fi uniţi cu Roma.
Există în istoriografia românească contemporană istorici ca părintele profesor Ioan M. Bota şi arhimandrit Ioan Marin Mălinaş care consideră că au existat uniţi, adică ortodocşi, ce recunoşteau supremaţia Papei, înaintea celebrelor uniri recunoscute ale rutenilor de la începutul secolului al XVII lea şi cea din Transilvania de la 1700. Mălinaş şi Bota cred că insule de ortodocşi din Transilvania au recunoscut întâietatea urmaşului lui Petru de la Roma, tocmai pentru că creştinismul nostru a fost originar, de sorginte apostolic, dezvoltân¬du se gradual în timpul Imperiului Roman şi apoi în timpul migraţiilor. De fapt, teoria aceasta marşează pe existenţa unui creştinism originar românesc, care a devenit mai târziu de rit bizantin, şi cu propensiune, prin filiaţie latină (romană), spre Roma. Astfel, Maramureşul, prin mănăstirea Peri, a fost un spaţiu de confluenţă a spiritului religios românesc. Conform lui Ioan M. Bota, Apostolul, Psaltirea şi Codicele Voroneţean au fost copiate şi traduse din slavonă şi latină de copiştii de la mănăstirea Peri, care prin popa Bratu au ajuns la Şcoala română din Scheii Braşovului. De la popa Bratu, diaconul Coresi le a preluat şi tipărit în condiţii excepţionale. Atât Apostolul, cât şi Psaltirea tipărite de Coresi vădesc o înrudire cu textele rotacizante din nordul Transilvaniei, care au circulat la Braşov înainte de Coresi. Prin analiza acestor texte de către celebri lingvişti şi filologi români, ca: I. Candrea, O. Densuşianu, N. Drăganu, Sextil Puşcariu, I.C. Chiţimia, s a ajuns la concluzia că în aspectul fonetic al limbii primelor texte româneşti primau roticizantele (adică trecerea lui n intervocalic în cuvintele de origine în r, nazalizarea etc.) specifice graiului românesc al Maramureşului. În acest sens, putem concluziona că înaintea Scrisorii lui Neacşu de la Câmpulung (1521), în Maramureş se scria româneşte. Din păcate, dacă Scrisoarea lui Neacşu ni s a păstrat, textele româneşti maramureşene s au pierdut.

Maramureşul, prin mănăstirea Peri, a fost un focar de credinţă creştină unificatoare şi izvor de limbă scrisă românească. Cred că la baza limbii literare româneşti stau şi textele maramureşene folosite la Braşov, cu sprijinul burgheziei româneşti. Textele din Maramureş, arată unitatea de religie şi limbă a spaţiului românesc. Românii evului mediu, indiferent în ce spaţiu şi stat locuiau, conlucrau şi erau conştienţi de unitatea lor de credinţă şi limbă. În Evul Mediu, în Ţările Române anumite regiuni erau amintite în documente cu titulatura latină de terra, adică de ţară.

Astfel, existau, aşa cum ni le a amintit şi Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae, numeroase ţări: Loviştei, Făgăraşului, Haţegului, Maramureşului etc. Aceste zone geografice speciale poartă şi astăzi aceleaşi apelative. Aceste „ţări”, indiferent că erau în Ţara Româ¬nească, Moldova sau Transilvania, reprezentau nişte spaţii cu o majo¬ritate absolută românească şi cu o organizare oarecum autonomă, specifică în cadrul statului, mai ales în Transilvania. Şi prin aceste organizări, existenţa „ţărilor”, specific românesc, putem vorbi de o originalitate organizatorică, care ne explicitează unitatea instituţională românească şi faptul că românii comunicau între ei şi îşi împărtăşeau, prin comunicare, din experienţa lor juridică cutumiară. Organizarea Ţării Făgăraşului, a ipoteticului voievodat al lui Radu Negru, are nume¬roase puncte comune cu Ţara Maramureşului a voievodului Bogdan. Maramureşul, Făgăraşul au fost centre spirituale creştine şi naţionale de rezistenţă faţă de ocupantul străin de neam şi lege. Până în sec. XV, în Maramureş, legea românească, prin creştinismul de rit bizantin, a condus „de jure” şi „de facto” ţara. După acest secol regalitatea de tip apusean s a impus „de iure” în Maramureş, dar românii mara¬mureşeni până în 1918, „de facto” şi au păstrat tradiţia instituţională, limba şi religia aşa cum au dorit o. Prin dârzenia şi dorinţa lor de libertate, maramureşenii şi au păstrat spiritul de independenţă, răbufnind în secole împotriva opresiunii maghiare prin Pintea Viteazul (începutul secolului al XVIII lea) şi prin lupta împotriva tătarilor, de la Borşa, din 1717, când moroşenii conduşi de căpitanul racoţian Lupu Alexandru Sandor au repurtat o strălucită victorie. Maramureşenii, până astăzi, au păstrat tradiţia nobiliară şi voievodală românească. Aproape în fiecare sat sau comună mai mare vei găsi un moroşan mândru de originea sa nobiliară sau voievodală românească ce şi trage sevele din Dragoş. Bogdan, Seneslau, Ioan de Rozavlea etc.

Prin ultimele cercetări istoriografice, Vasile Iuga, preşedintele Societăţii Culturale Pro Maramureş „Dragoş Vodă” a scos în evidenţă originea lui Ioan Buteanu – eroul tribun al lui Avram Iancu, de la 1848 1849, originar din Sighetul Marmaţiei, capitala Maramureşului modern. Casa în care s a născut, la 12 mai 1822, Ioan Buteanu, poate nu întâmplător ca un semn divin, astăzi este, prin transformare, o frumoasă biserică ortodoxă. Datorită calităţilor sale excepţionale de militar şi conducător de oameni, Ioan Buteanu este numit de Avram Iancu, prefect al Zarandului unde a dus lupte eroice împotriva ungurilor. Într unul din momentele mişeleşti ale lui L. Kossuth, Ioan Buteanu şi Petru Dobra sunt prinşi de maiorul Hatváni, la Abrud, în pline negocieri de pace între români şi unguri. La 23 mari 1849, după o noapte de chef, ungurii, din ordinul lui Hatváni, îl spânzură de un copac, pe moroşanul Ioan Buteanu.

Maramureşul a fost întotdeauna un izvor nesecat de eroi ai neamului românesc. Credinţa şi setea de libertate fac parte din structura de conştiinţă românească a maramureşenilor. Ei sunt un exemplu de trăire şi credinţă creştină românească. Maramureşenii nu şi au trădat niciodată credinţa creştină ortodoxă. Mănăstirea Peri a fost un focar de iradiere spirituală, o stavilă împotriva catolicismului nivelator, promovat de regalitatea maghiară şi apoi de către habsburgi. De exemplu, Nicolae Iorga, într un studiu din 1913 – Ceva despre episcopul maramureşean Iosif Stoica – vorbea despre un episcop ortodox în Maramureş, la 1693, pe nume Iosif Stoica, care a fost hirotonisit ca episcop de către mitropolitul Moldovei, Dosoftei ce era atunci în exil, datorită unei anateme a patriarhului Constantinopolului. Conştient de importanţa mănăstirii Peri, episcopul Iosif Stoica se intitula în 1693: „Din mila lui Dumnezeu episcop ortodox al Mara¬mureşului, exarh al stavropighiei Constantinopolitene (mănăstirea Peri), administrator al mitropoliei din Bălgrad, din Ardeal”. Reşedinţa lui a fost intinerantă la Huşi, Peri, Giuleşti şi Budeşti. A refuzat trecerea la catolicism, când Atanase Anghel cocheta la Unirea cu Roma. Probabil că de la episcopul Iosif Stoica a avut mitropolitul Dosoftei, actul din 1391, când mănăstirea Peri a fost ridicată la rangul de stavropighie şi la folosit pentru celebra sa Psaltire în versuri. Astfel, ortodoxia românească a fost un vas spiritual comunicant care a contribuit substanţial la formarea unei conştiinţe unitare româneşti. Dar, ceva din acest spirit specific de mândrie şi independenţă românească vine şi pe filiera ariană indo europeană.

Simbolul soarelui sculptat pe celebrele porţi maramureşene, precum şi pe biserici şi alte lucruri din lemn îşi au originea din spaţiul arian indo european, din zona euroasiatică cu irizări până în Nepal şi India. Despre această lume originară, de început de lume, a scris Nicolae Densuşianu, Vasile Pârvan, Nicolae Miulescu şi, nu în ultimul rând, lituanianca Marija Gimbutas. Din această societate primară ne au rămas, în timp, insule de originalitate şi spirit de independenţă, precum şi un spirit religios prin profunda idee de credinţă pe care s a pliat zalmoxismul şi apoi creştinismul. Soarele şi crucea încârligată (svastica) sunt semne milenare ale luminii şi a masculinităţii fecunde. Şi acum oamenii le mai folosesc ca semne tradiţionale în Maramureş şi Munţii Hymalaya.

Soarele maramureşean a fost la vechii daci simbol al credinţei. Ne a rămas de la daci, în capitala Sarmizegetusa, celebrul soare de andezit, loc sfânt de cult. Maramureşul nefiind ocupat de legiunile romane, aici au vieţuit dacii liberi care au păstrat, mai târziu, simbolul soarelui şi în religia creştină. Maramureşenii sunt urmaşii direcţi ai dacilor liberi, iar trăsăturile lor viguroase, spiritul de libertate, predominanţa ochilor albaştri şi a părului blond, precum şi a costu¬melor populare ca şi cele de pe Columna lui Traian, confirmă această concluzie despre daco românismul locuitorilor de pe malurile Tisei şi Izei. Creştinismul maramureşenilor este profund şi s a păstrat dincolo de vitregiile vremii şi a ofensivei catolice, ca o credinţă arhaică, auten¬tică, asemenea primilor creştini.

Numeroasele biserici de lemn, de o vechime milenară, confirmă vechimea credinţei creştine în aceste locuri, de fapt, că românii maramureşeni s au născut creştini. Maramureşul este un loc al destinului şi o expresie autentică a românismului. Pentru Maramureş, secolul al XIV lea a însemnat, oarecum, un vârf de existenţă istorică. Atunci, Maramureşul a fost izvorul principal de stabilitate românească medievală. Dar cred că rolul Maramureşului în istoria României nu s a încheiat. Maramureşul trăieşte mai departe cu speranţă prin „coconii” săi voievodali. Maramureşul este o cetate a rezistenţei tradiţionale româneşti. Şi zidurile lui nu vor cădea niciodată datorită oamenilor, ci numai atunci când Iisus ne va chema la Judecata de Apoi.

Ionuţ Ţene

Articol preluat de pe www.eternulmaramures.ro