miercuri, 30 noiembrie 2011

30 noiembrie, Ziua Românilor de pretutindeni

În fiecare an, la data de 30 de noiembrie, de ziua Sf. Andrei, Apostolul românilor, se sărbătoreşte Ziua Românilor de pretutindeni, instituită prin Legea 299/2007, Art.9.

Amintim că aceeaşi lege prevede la Art. 10 înfiinţarea şi funcţionarea unui Muzeu al Românilor de pretutindeni, decizie legislativă care încă nu a fost concretizată.
Legea nr.299/2007 grupează şi recunoaşte o serie de facilităţi românilor aflaţi astăzi în afara frontierelor statului român, în cea mai mare parte oferite şi în trecut prin alte acte normative.

Sursa: InfoPrut

Foto: Joc Secund

luni, 28 noiembrie 2011

Maramureșenii din Ucraina s-au prins în Hora Unirii, în centrul orașului Slatina

Primele manifestări din acest an dedicate Zilei Naţionale a României şi împlinirii a 93 de ani de la Marea Unire au fost organizate duminică, 27 noiembrie, de comunitatea românească din regiunea Transcarpatia, în Ucraina. În cadrul evenimentului, în localitatea Slatina, a fost dezvelit bustul marelui voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt dar şi bustul poetului Mihai Eminescu. Au participat numeroase oficialităţi ucrainene, primari din localităţile româneşti, preşedinţi de asociaţii culturale şi invitaţi din Maramureş. „Am putea spune că sevele pământului românesc şi ale poporului român sunt adunate de veacuri şi şi-au unit energiile pentru a ni-l da pe Eminescu şi pe Ştefan cel Mare, personalităţi care au devenit expresia sublimată a fiinţei noastre naţionale“, a spus Consulul general al României la Cernăuţi, Tatiana Popa. Cu acordul autoritătilor ucrainene, evenimentul organizat în localitatea Slatina din Transcarpatia, de Ziua Naţională a României, reprezintă un pas important în relansarea relaţiilor de bună vecinătate între România şi Ucraina. Seara s-a încheiat cu un spectacol de cântece istorice şi folclor românesc, iar în centrul oraşului, românii s-au prins în Hora Unirii.

Foto: MaraMedia

duminică, 27 noiembrie 2011

Busturile lui Ștefan cel Mare și Mihai Eminescu, inaugurate în Maramureșul de peste Tisa

Românii din Maramureșul Istoric din dreapta Tisei (Transcarpatia, Ucraina) au participat, duminică, la Slatina (Solotvino), la dezvelirea busturilor domnitorului român Ștefan cel Mare și Sfânt și al poetului Mihai Eminescu. La eveniment au participat maramureșeni din toate localitățile românești din dreapta Tisei, primari, profesori și reprezentanți ai mai multor asociații. Opt preoți, atât catolici, cât și ortodocși, din România și din Ucraina, au oficiat un serviciu divin dedicat acestui eveniment, care are o însemnătate deosebită pentru românii din Ucraina. Dezvelirea busturilor celor două simboluri ale poporului român a avut loc în preyenţa mai multor reprezentanți ai statului ucrainean, din partea direcției de cultură din raionul Teaciv (Teceu), dar și ai celui român, printre care senatorul Gheorghe Bârlea și consulul general al României la Cernăuţi, Tatiana Popa, care a venit la Slatina cu întreg personalul Consulatului României de la Cernăuți.

Românii din Transcarpatia susțin că, după inaugurarea, în 2008, a bustului lui Mihai Eminescu, comunitatea românească din această zonă a simțit nevoia prezenței marilor nume ale poporului român și peste Tisa. "Prezența busturilor lui Mihai Eminescu și Ștefan cel Mare în dreapta Tisei are o însemnătate deosebită pentru toată suflarea românească de aici, iar acesta este doar începutul. După dezvelirea, în anul 2008, a monumentului lui Eminescu la Biserica Albă, dar și a celor două busturi de la Slatina, urmează ca și în alte localități cu populație românească de la noi să fie amplasate monumente dedicate marilor nume românești. Prin intermediul unor astfel de inițiative, noi, românii de peste Tisa, sperăm şi dorim să contribuim la îmbunătățirea relațiilor dintre Ucraina și România" - susține Ion Botoș, președintele Uniunii Regionale a Românilor din Transcarpatia "DACIA".

Evenimentul de sâmbătă a avut o dublă semnificație pentru maramureșenii din Ucraina, deoarece, la 27 noiembrie 1918, românii din dreapta Tisei și-au desemnat, la Slatina, reprezentanții la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918. Astfel, prin acţiunea de sâmbătă, românii de peste Tisa au sărbătorit anticipat și Ziua Națională a României. Potrivit lui Ion Botoș, 26 de maramureșeni din Ucraina vor merge și anul acesta la Alba Iulia, pentru a participa la evenimentele dedicate Marii Uniri.

Aderarea la UE, dezbătută de oficiali moldoveni şi europeni, tineri jurnalişti şi experţi

În perioada 25-27 noiembrie, la Chişinău, s-au desfăşurat o serie de activităţi în cadrul Modulului pentru Jurnalişti al programului UE vine la tine acasă!, implementat de Asociaţia pentru Integrare Europeană cu susţinerea Asociaţiei „Convergenţe Europene” de la Bucureşti.

Modului a constat din 2 componente, respectiv dezbaterea publică desfăşurată vineri şi training-ul pentru tineri jurnalişti desfăşurat sâmbătă şi duminică, la Casa Cunoştinţelor (Maison de Savoir).

Dezbaterea a reunit peste 30 de participanţi, dintre care oficiali, experţi, tineri jurnalişti, membri ai Eurocluburilor şi studenţi. Discuţiile s-au axat pe activitatea instituţiilor moldoveneşti în contextul procesului de aderare, pe interesele şi poziţia UE, pe situaţia din regiunea transnistreană şi rolul acesteia, dar şi pe avantajele şi dezavantajele aderării R. Moldova la Uniunea Europeană. Participanţii au avut oportunitatea de a interacţiona cu Hubert Duhot, atachee şi manager de proiect în cadrul Delegaţiei UE, Corina Fusu, co-preşedintele Comitetului pentru Cooperare Parlamentară UE-RM, Eugen Caras, directorul-adjunct al Departamentului Integrare Europeană din cadrul MAEIE şi cu experţii Radu Vrabie şi Eugen Revenco de la APE.

Astfel, Corina Fusu a prezentat obiectivele şi viziunea Comitetului pe care îl co-prezidează, menţionând că progresele înregistrate de republică sunt înalt apreciate atât de Europa oficială, cât şi de membrii Comitetului. Deputatul moldovean a vorbit şi despre un şir de puncte pe care ar urma să le propună spre includere în Rezoluţia finală a Reuniunii a XIV-a a CCP, cu referire la necesitatea intensificării colaborării cu România privind dezvoltarea şi cooperarea regională, ale transferului de know-how în implementarea proiectelor europene, ale expertizei româneşti în domeniul juridic, instituţional, administrativ şi nu numai.

Hubert Duhot s-a referit la proiectele derulate cu participarea RM şi a Uniunii, menţionând că în general, colaborarea este una pozitivă, dar cu şanse mari de a se intensifica în cazul alegerii unui preşedinte de stat, reversul fiind şi el valabil.

La rândul său, Eugen Caras a vorbit despre progresele imense înregistrate de republică în perioada 2009-2011 în negocierile cu Uniunea Europeană, obiectivele principale fiind semnarea Acordului de Asociere cu UE, inclusiv prin semnarea Acordului privind regimul liberalizat de vize şi crearea Zonei de Comerţ Liber Aprofundat şi Cuprinzător. În acest context, Caras a remarcat ritmul cu care s-a negociat şi semnat Acordul privind Spaţiul Comun Aerian UE-RM, de către dipomaţia noastră şi Ministerul Transportului pe de o parte şi UE, pe de alta. De asemenea, acesta a accentuat faptul că recent în cadrul summit-ului Parteneriatului Estic, pentru prima dată s-a vorbit despre o perspectivă europeană clară a RM privind integrarea europeană într-o rezoluţie a Parlamentului European. Totuşi, la fel de important ar fi ca să reuşim să aducem UE la noi acasă, făcând referire la genericul evenimentului, prin produse, servicii şi mentalitate.

Expertul reprezentând Asociaţia pentru Politică Externă, Radu Vrabie, a atras atenţia asupra eforturilor susţinute ale diplomaţiei moldoveneşti din 2009 încoace, răstimp în care s-au desfăşurat 8 runde de negocieri privind aderarea, cifră foarte bună. Pe de altă parte, acesta a remarcat capacitatea instituţiilor moldoveneşti de a se regenera, prin aceasta scăzând probabilitatea ca schimbări bruşte în procesul de aderare să aibă loc.

Către finalul dezbaterii, Radu Vrabie, director de program în cadrul aceleeaşi Asociaţii pentru Politică Externă, a făcut o incursiune în realitatea imediată din regiunea transnistreană, cu accent pe fenomenele sociale de acolo, de multe ori anecdotice, dar comportând semnificaţii tragice pentru populaţia de pe ambele maluri ale Nistrului.

Dezbaterea a fost urmată de o sesiune de training ţinut de experţii români Angela Avram şi Gabriel Giurgiu, specialişti în domeniul jurnalismului european, al realizării emisiunilor despre UE, precum şi al afacerilor europene. Astfel, participanţii au beneficiat de pe urma împărtăşirii experienţei celor doi realizatori de la Televiziunea Română pe subiecte precum mecanismele de funcţionare ale instituţiilor europene, triunghiul editorial, tehnici de abordare, facilităţi oferite de instituţiile europene, documentarea online despre instituţiile europene, studii de caz etc.

Sesiunea s-a bazat pe o dinamică interactivă dintre participanţi şi pe simularea unor exerciţii jurnalistice specifice. De pe urma training-ului au beneficiat tineri jurnalişti din media online (Unimedia.md, Arena.md, Moldavie.fr, Civic.md, Publika.md), scrisă (Sport-Plus, Basarabia Literară), Tele-Radio (Prime TV, Radio Moldova), de la ONG-uri specializate (Centrul Tânărului Jurnalist din Moldova, Media Point, Next Media).

Departamentul de Comunicare al Asociaţiei pentru Integrare Europeană

vineri, 25 noiembrie 2011

În România crește interesul pentru tot ce este legat de cultura ucraineanã

Într-un articol dedicat recensământului de anul acesta din România, Ion Robciuc, redactor șef al Curierului Ucrainean, ziar care apare sub egida Uniunii Ucrainenilor din România, prezintă situația minorității ucrainene de la noi din țară. Redau mai jos câteva pasaje din articolul lui Ion Robciuc, publicat înainte de plebiscit, pentru a putea face o comparație între situația ucrainenilor din România, care se bucură de toate drepturile, și românii din Ucraina, despre care nu putem spune același lucru.

"Pe pãmântul patriei lor, România, trãiesc, în prezent, 61.353 de ucraineni, reprezentând 0.3% din totalul populației. Au fost, înaintea celui de-al Doilea Rãzboi Mondial, neoficial, aproape un milion. Au prins zorii comunismului românesc, conform recensãmântului din 1977, aproximativ 55.000. Dupã Revoluția din Decembrie, în 1992, ucrainenii numãrau 67.000 de persoane pentru ca apoi, în 2002, numãrul lor sã scadã din nou.

Dinamica demograficã a ucrainenilor din România, variabilã de la o etapã la alta, trimite la un nex de „cauze“ pe care nu dorim sã le discutãm acum. Vrem doar sã remarcãm faptul cã de-a lungul timpului ei au încercat o integrare onestã și sârguincioasã în realitãțile țãrii, fiind nevoiți, uneori, sã facã concesii politice.

Schimbarea de regim produsã de cãderea comunismului a determinat ieșirea multor oameni din anonimat care pânã atunci, din diverse motive, au preferat sã-și ascundã identitatea etnicã. Oare acest lucru înseamnã cã ucrainenii din România au vreun viitor? Este greu sã rãspunzi fãrã ezitare la aceastã întrebare. Mulți copii și nepoți care ar trebui sã asigure dãinuirea noastrã au parte doar de învãțãmânt în limba românã. Nu este mai puțin adevãrat cã și tinerii etnici ucraineni, doritori de orizonturi noi, nu mai sunt interesați în foarte mare mãsurã sã-și studieze limba maternã. În plus, în multe cazuri, numai subzistã, în zilele noastre, un dialog autentic între generații, experiențe de viațã. Și atunci ne întrebãm câți ucraineni cu o etnicitate asumatã real vor mai fi, aici, peste 20, 30 sau 50 de ani?

Dar de când România a devenit o țarã democraticã, a crescut interesul pentru tot ce este legat de cultura ucraineanã. Cu sprijinul finaciar al Guvernului României, UUR editeazã cu regularitate patru reviste în limba ucraineanã și una în limba românã. În fiecare an, apar, în medie, zece cãrți consacrate beletristicii, criticii literare, folclorului, lingvisticii, istoriei, muzicii, relațiilor româno-ucrainene. Au loc simpozioane, conferințe, mese rotunde, festivaluri, unele dintre ele devenite tradiționale. Poți sã ai senzația cã pe mãsurã ce ucrainenii sunt în descreștere demograficã în România, interesul pentru ei este tot mai mare, fenomen strâns legat de redescoperirea de cãtre români a istoriei multiseculare, comune cu a ucrainenilor, istorie despre care nu s-a vorbit în timpul regimului comunist. Am spune cã trebuie sã muncim și sã depunem eforturi pentru ca, în pas cu vremurile, cu globalizarea și democratizarea lumii, sã ne manifestãm identitatea etnicã în toatã complexitatea sa, sã dezvoltãm viața comunitarã, dialogul între generații, sã acționãm pentru menținerea pe termen lung a vieții ucrainene în România. Sã colaborãm și sã ne aflãm mereu aproape de toți ucrainenii din țara noastrã.

Credem cã nu greșim afirmând cã rezultatele viitorului recensãmânt, cele referitoare la structura pe naționalitãți a populației, constituie punctul de interes central pentru ucrainenii din România. Aceasta deoarece ultimele recensãminte nu au reflectat numãrul exact al ucrainenilor din țara noastrã care, în realitate, este mult mai mare. În sprijinul afirmației fãcute, dorim sã arãtãm cã mulți respondenți ai noștri nu fac deosebire între cetãțenie și naționalitate, deși în dreptul românesc distincția între aceste douã noțiuni este clarã: cetãțenia exprimã apartenența la o țarã, fiind automat românã, în timp ce naționalitatea se referã la un grup etnic, fãrã legãturã neapãratã cu cetãțenia. Așadar, fãrã a uita țara în care s-au nãscut, România, ucrainenii sunt o naționalitate aparte, caracterizându-se prin limbã, obiceiuri, culturã, mentalitate specifice.

În altã ordine de idei, se observã cã, așa cum îi prezintã informațiile ultimelor recensãminte, ucrainenii sunt de fapt fragmentați sub numele de ucraineni, ruteni și ruși, ceea ce face ca numãrul lor sã fie mai mic. Trebuie precizat însã cã rutenii nu sunt o naționalitate aparte, cum se afirmã, ci aparțin aceluiași neam ucrainean. Limba vorbitã de ei, de exemplu, nu conține nicio trãsãturã caracteristicã strãinã ucrainenei. Prin urmare, termenul rutean (nume dat ucrainenilor din fosta Austro-Ungarie dupã vechea denumire latineascã Rutheni pentru rusini, adicã ucraineni) nu are nici un suport în vreo realitate având numai o semnificație istoricã. El se cere, deci, abandonat în favoarea sinonimului ucrainean. Tot așa, prin termenul rus, la noi, trebuie sã se înþeleagã uneori (ca la cronicari, în textele populare sau în unele graiuri românești) ucrainean. Așa se explicã de ce în unele localitãți cu populație neaoșã ucraineanã apar și reprezentanți de naționalitate rusã (rusy, ruski). Termenul rus pentru ucrainean se justificã istoric. Îl mai pãstreazã o mare parte din vorbitorii de limbã ucraineanã încã din perioada de comunitate a slavilor estici (secolele VIII-XII), când poporul slav de rãsãrit se numea rus, iar limba vorbitã de el era rusa.

În ultimii 20 de ani, am obținut rezultate importante în domeniul asigurãrii drepturilor minoritãților naționale, dar exercitarea acestor drepturi depinde în mare mãsurã de procentul etnic al ucrainenilor din diferite localitãți ale României."

Ion Robciuc, redactor-șef Curierul Ucrainean, revistă a Uniunii Ucrainenilor din România

Sursa: Curierul Ucrainean

joi, 24 noiembrie 2011

Maramureșenii de dincolo de Tisa inaugurează primul monument al unui domnitor român în Ucraina

Sarbatoare mare pentru romanii din Transcarpatia. Sute de cetateni ucraineni care locuiesc in apropierea malului drept al Tisei si care se considera maramureseni sunt asteptati sambata, 26 noiembrie, in centrul localitatii Slatina, unde va fi inaugurata prima statuie a unui domnitor roman din Ucraina. Personajul care a fost turnat in bronz este Stefan cel Mare. El va trona in fata unui magazin denumit “Maramuresul” iar la doar cativa kilometri distanta va fi dezvelit un alt bust care reprezinta o personalita importanta pentru comunitatea romaneasca - cel al poetului national Mihai Eminescu. Evenimentul de sambata vrea sa ii apropie spiritual pe romanii din Ucraina, Moldova si pe cei din Romania. Maramuresenii de dincolo de Tisa il asteapta cu emotie pentru ca rar se intampla ca un numar mare dintre ei sa aiba posibilitatea sa se reuneasca pentru a vorbi despre tara si limba materna. Avem peste 150 de invitati, la care se vor adauga foarte multi oameni din partea locului. Sunt chemati sa participe oficiali ai Consulatului de la Cernauti, ambasadorul de la Kiev, precum si numerosi membri ai asociatiilor din dreapta Tisei. Avem si invitati din Maramures – de la Consiliul Judetean si de la Prefectura, precum si parlamentari”, a declarat pentru eMaramures unul dintre organizatorii evenimentului,Daniel Modarca - vicepresedinte al Asociatiei Maramuresul.
Practic, comunitatea romaneasca din Transcarpatia va inaugura sambata doua statui - cea al lui Stefan cel Mare, despre care se spune ca a trecut pe vremuri prin regiune, si cea a poetului Mihai Eminescu, care va fi pus la loc de cinste in fata scolii cu predare in limba romana din Slatina. “Manifestarile vor incepe la ora 13.00 si vor fi organizate cu sprijinul asociatiei Florile Izei. Este primul monument dedicat unui domnitor roman care este ridicat in Ucraina”, a explicat vicepresedintele Modarca. Ambele statui au fost realizate la Chisinau, de catre artistul plastic Leonid Popescu, nascut in Slatina, dar stabilit in Republica Moldova. Constructia celor doua monumente a fost sprijinita de catre Institutia Prefectului Maramures, care a facut lobby pentru gasirea unor sponsori. “Busturile vor fi sfintite de un sobor de la Parohia Slatina, dar vom avea prezenti si preoti din Sighetu Marmatiei, Botiza si de la Episcopia Maramuresului”, a mai aratat organizatorul. In cadrul evenimentului de la Slatina sunt programate si momente artistice dedicate Zilei Unirii, pe care maramuresenii din Ucraina o vor sarbatori in avans.

Dezbatere cu genericul ”UE vine la tine acasă!”, organizată la Chişinău

În perioada 25-27 noiembrie, Asociaţia pentru Integrare Europeană va organiza o nouă acţiune din cadrul programului U

E vine la tine acasă!, constând din 2 componente, respectiv o dezbatere publică privind aderarea R. Moldova la UE şi un training pentru tinerii jurnalişti moldoveni.
Dezbaterea va avea loc la Casa Cunoştinelor (Maison de Savoir) din Chişinău (str. Căpriana, nr. 50, Bloc C, ASEM), începând cu ora 10:00 şi va reuni experţi în integrare europeană, relaţii internaţionale, precum şi oficiali reprezentând R. Moldova şi Delegaţia Uniunii Europene.

Sunt ateptaţi mai mulţi participanţi la dezbatere, inclusiv jurnalişti, ONG-işti şi studenţi.

Training-ul va fi susţinut de către 2 experţi în jurnalism de la Televiziunea Română în zilele de 26 şi 27 noiembrie. În cadrul activităţilor, participanţii vor putea beneficia de pe urma transferului de know-how a jurnaliştilor din statul vecin privind jurnalismul european, triunghiul editorial, tehnici de abordare, facilităţile oferite de instituţiile europene, documentarea online despre instituţiile europene şi altele.

Scopul proiectului constă în sporirea capacităţilor tinerilor jurnalişti în domeniul jurnalismului european, precum şi promovarea valorilor europene şi ale democraţiei, înţelegerea procesului de integrare europeană şi a locului R. Moldova în politica europeană de vecinătate.

Proiectul este implementat de către Asociaţia pentru Integrare Europeană, cu susţinerea Asociaţiei „Convergenţe Europene” din România şi reprezintă modulul pentru jurnalişti din cadrul Programului „UE vine la tine acasă!”.

Sursa: Blogul lui Tudor Cojocariu

luni, 21 noiembrie 2011

Perfecționarea accesului la informare și educație în județul Suceava și regiunea Cernăuți

Biblioteca Bucovinei ,,I.G. Sbiera” Suceava, în parteneriat cu Biblioteca Ştiinţifică Universală Regională ,,M. Ivasiuc” Cernăuţi, Consiliul Judeţean Suceava şi Muzeul Bucovinei, a demarat începând cu data de 7 mai 2011 implementarea proiectului „Bibliotecile – Porţi Deschise spre cunoaştere”, având o valoare totală de 97.000 Euro (echivalentul a 395.857 lei, curs InforEuro luna mai 2011).

Prin acest proiect sunt urmărite obiective ce se referă la întărirea cooperării româno-ucrainene, în vederea dezvoltării celor două ţinuturi de graniţă, judeţul Suceava şi Regiunea Cernăuţi, în domeniul cultural şi educaţional, respectiv intensificarea cooperării între instituţiile publice, societăţi culturale, scriitori, bibliotecari, pentru o mai bună cunoaştere a moştenirii culturale şi spirituale din această zonă transfrontalieră.

În acest scop, instituţiile partenere vor derula în perioada următoare, în asociere cu IREX România, o serie de activităţi puse sub genericul «Perfecţionarea accesului la informare şi educaţie prin dezvoltarea serviciilor noi în biblioteci».

Astfel, pe 24 noiembrie, la sediul Bibliotecii Bucovinei, Sala de Artă „Elena Greculesi”, va fi organizat Workshop-ul „Biblionet - lumea in biblioteca mea”, în cadrul căruia vor avea loc prezentări şi dezbateri pe tema BIBLIONET – BIBLIOMIST, cele două programe naţionale finanţate de către Fundaţia Bill&Melinda Gates din SUA şi implementate în România, respectiv Ucraina, de către IREX. A doua zi, pe 25 noiembrie, se va desfăşura partea practică a întâlnirii, prin cunoaşterea la faţa locului a unor modele de bune practici, bibliotecarii cernăuţeni urmând a se deplasa la Centrele Biblionet cu acces la Internet din bibliotecile publice Fălticeni, Gura Humorului, Solca, Rădăuţi şi Calafindeşti.

În acelaşi timp, pe 7 decembrie, dar de această dată la sediul Bibliotecii Regionale din Cernăuţi, Centrul Internet, va avea loc Conferinţa internaţională cu tema „Bibliotecile publice contemporane şi potenţialul informaţional – probleme, discuţii, perspective”, urmând ca pe 8 decembrie bibliotecarii suceveni să viziteze şi să aibă discuţii cu bibliotecarii din centrele raionale de informare de la Herţa, Oprişeni, Tereblecea, Crasna şi Storojineţ.

Prin aceste activităţi, al căror obiectiv este intensificarea cooperării transfrontaliere dintre cele două biblioteci prin transferul de bune practici şi schimburi de experienţă, se urmăreşte punerea în dezbatere într-un cadru profesional adecvat a diversificării serviciilor în bibliotecile publice şi consolidarea relaţiilor de cooperare transfrontalieră, grupul ţintă fiind format din 40 de bibliotecari din judeţul Suceava şi regiunea Cernăuţi.

Informaţii suplimentare despre proiect şi despre evenimentele organizate pot fi oferite atât la sediul Bibliotecii Bucovinei „I.G. Sbiera” Suceava, cât şi la tel 0230/530798, de Gheorghe-Gabriel Cărăbuş, Lăcrămioara Cocuz sau Bogdan Murgoci.

duminică, 20 noiembrie 2011

Teatrul Naţional din Cernăuţi, de la entuziasm la nepăsare

Teatrul Naţional din Cernăuţi s‑a născut din dorinţa şi entuziasmul unor tineri intelectuali bucovineni, convinşi de faptul că progresul acestui ţinut nu putea să aibă loc decât printr‑o renaştere culturală. Înfiinţat în decembrie 1921, şi‑a luat titulatura de teatru naţional, dar fără să fi avut acest statut. După patru ani şi câteva luni, teatrul cernăuţean a devenit cu adevărat Teatru Naţional, cu acte în regulă şi cu director numit prin decret regal. Născut ca pruncul „tras cu forcepsul“, acest teatru a avut însă o existenţă scurtă, pentru că la 1 aprilie 1935, guvernul condus de Gheorghe Tătărescu „l‑a omorât“, căci nu avea cu ce să‑l mai „hrănească“.

Povestea teatrului românesc în ţinutul bucovinean îşi are începuturile pe la 1862, când un grup de tineri boieri români, în frunte cu cei din familia Hurmuzachi, înfiinţează societatea Reuniunea română de leptură din Cernăuţi, cu scopul de a promova cultura română. Aceiaşi tineri aduc la Cernăuţi şi primele trupe de teatru româneşti, conduse de mari artişti ca: Fany Tardini, Matei Millo, Mihai Pascaly, Constantin Nottara, Petre Liciu. Trupele de teatru române aveau dreptul de a juca pe teritoriul bucovinean în intervale limitate de timp şi cu un anumit număr de spectacole. Adesea, cererile lor, cu rugăminţile de a li se permite să joace, le‑au fost respinse de Guvernământul ţinutului. Acest fapt a determinat pe intelectualii bucovineni să lupte pentru înfiinţarea unui teatru românesc permanent.

Revolta studenţilor bucovineni


Unirea Bucovinei cu România, la 1918, a creat cadrul propice pentru realizarea acestui deziderat. Trebuie menţionat faptul că la Cernăuţi exista, din 1905, una dintre cele mai frumoase clădiri europene destinate teatrului. Fusese proiectată de renumiţii arhitecţi H. Helmer şi F. Felner într‑o perioadă când ţinutul Bucovinei de Nord se afla sub stăpânire habsburgică. Era firesc ca pe acea scenă prioritatea să o aibă trupele nemţeşti. Dar, după unirea Bucovinei cu România situaţia se schimbase. De‑acum românii puteau să‑şi impună propriile legi.

Cei care au grăbit crearea unui teatru de limbă română au fost studenţii bucovineni. Ei s‑au revoltat în decembrie 1921 împotriva lui W. Popp, directorul trupei germane „staţionate“ în clădirea teatrului din Cernăuţi. Acesta închiriase, la 1 septembrie 1920, de la Primăria din Cernăuţi clădirea teatrului comunal pentru trupa pe care o conducea. Contractul avea valabilitatea până la 1 septembrie 1923 şi avea toate şansele de a se prelungi, dacă studenţii români nu le‑ar fi zădărnicit planurile.


Tot ei au fost cei care au „împins“ dorinţa lor Ministerului Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor din România, în fruntea căruia se afla Octavian Goga, spre a lua hotărârea de a semna o decizie de subvenţionare a unui teatru românesc. La 11 ianuarie 1922, teatrul din Cernăuţi „a fost deocamdată recunoscut Teatru Naţional, alcătuindu‑se un comitet provizoriu care să rânduiască ordinea spectacolelor ce se vor da.“ Totodată, s‑a stabilit să se deschidă stagiunea română la 1 februarie 1922 de către Naţionalul ieşean, cu spectacolul „Vlaicu‑Vodă“ de Alexandru Davila. Director interimar al teatrului fusese numit prof. univ. Constantin Berariu.



Potrivit contractului dintre Ministrul Artelor şi directorul trupei germane, scena teatrului cernăuţean nu mai putea fi disponibilă trupelor „străine“. S‑a făcut o singură concesie pentru trupa germană, căreia i s‑a acordat dreptul de a mai juca încă trei luni. Potrivit art. 10 din Legea teatrelor, pe scena teatrelor naţionale din România, spectacolele trebuiau să aibă loc numai în limba română. Deşi se făcea uz de acest articol, în fapt, această nouă instituţie românească nu avea statutul unui teatru naţional.

Conform convenţiei încheiate în 28 ianuarie 1922, drepturile şi obligaţiile rezultate din contractul de închiriere ‑ dintre W. Popp şi Primăria din Cernăuţi ‑ au fost cedate Ministerului Cultelor şi Artelor. Astfel, acest minister a devenit chiriaşul edificiului teatral, care se afla în proprietatea Primăriei din Cernăuţi.

Idealuri măreţe, greu de atins

Scopul acestei instituţii era, în primul rând, acela de a‑i aduce pe români la te

atru, indiferent de condiţia lor socială. Autorităţile române înfiinţaseră instituţii de învăţământ şi cultură în noua provincie cu un ţel precis, acela de a fixa limba română într‑un spaţiu cosmopolit, în care românii nu erau majoritari. Prin spectacolele care urmau să se prezinte se urmărea impunerea artei româneşti în acest ţinut şi învăţarea unei limbi române curate. Ele trebuiau să atragă prin joc şi „forţa lor distractivă“ populaţia de origine română, dar... şi de alte naţionalităţi.

În plus, teatrul românesc trebuia să devină superior, din punct de vedere artistic, celui de altă etnie. Idealuri măreţe, dar greu de înfăptuit. Inspectorul Artelor pentru Bucovina, Grigori Pantasi, într‑un memoriu adresat în 1924 ministrului Artelor, spunea: „Publicul teatrului român constă din funcţionari şi e aşa de restrâns şi mic că nu poate susţine un teatru român, mai ales că, în timpul scumpetei actuale, funcţionarii cu leafa lor mică nu sunt în stare să frecventeze des reprezentările teatrale“. Din studiul făcut de Pantasi rez


ulta că publicul cernăuţean era 90% evreiesc, iar din restul de 10%, majoritatea erau nemţi. Aşadar, trebuiau găsite pârghiile prin care spectacolele româneşti să fie puncte de atracţie pentru celelalte naţionalităţi.

Începând cu data de 22 septembrie 1922, Constantin Berariu a fost numit director onorific al teatrului cernăuţean. Grea misie a avut acest om! Timp de trei ani a făcut numeroase memorii către ministerul de resort prin care cerea să se stabilească statutul de teatru naţional, să se angajeze o trupă permanentă, iar administraţia statului să preia acest edificiu de la Primăria din Cernăuţi. Autorităţile de la Bucureşti erau însă fie depăşite de situaţie, fie, pur şi simplu, dezinteresate. Altfel nu se poate explica faptul că a lăsat acest lăcaş de cultură timp de aproape cinci ani fără un statut clar.



Prima stagiune de teatru românesc a fost inaugurată la 20 septembrie 1922 de Compania Lirică Română „Leonard“. Această trupă a susţinut, până la sfârşitul anului, 34 de spectacole. Succesul obţinut l‑a determinat pe Nicolae Leonard să prelungească stagiunea până în luna aprilie 1923. Cei care înfiinţaseră acest teatru românesc considerau însă opereta un gen minor. Ei tindeau către marile opere ale dramaturgiei universale. Gândul acesta era demn de toată admiraţia, dar greu de pus în aplicare în condiţiile în care nu exista o trupă de teatru permanentă, iar publicul român era cel mai puţin numeros dintre toate naţionalităţile existente la Cernăuţi.

Trupă proprie de teatru,din 1925


Pentru a asigura o stagiune românească de teatru, Constantin Berariu a încheiat contracte cu trupe din Bucureşti şi Iaşi: Compania Bulandra‑Manolescu‑Storin, două trupe ale Naţionalului bucureştean în frunte cu Ion Brezeanu şi Maria Filotti, şi Teatrul Naţional din Iaşi. Era sfârşitul lui 1924, iar teatrul din Cernăuţi nu avea încă o trupă proprie. Numirea lui Petre Sturdza, la 1 august 1925, în funcţia de director artistic al teatrului şi prim actor, a dus la crearea primei trupe permanente de teatru.

Din rândurile acesteia au făcut parte: Nae Bulandra, Gina Sandri, Lily Bu

landra, Petre Bulandra, Alice Sturdza, Ecaterina Ionescu, Jeni Ioanin; şi câţiva elevi ai Conservatorului local: Jules Cazaban, Nicolae Sireteanu, Laurenţiu Mărgineanu. Stagiunea 1925‑1926 s‑a deschis cu spectacolul „Chemarea codrului“ de George Diamandy. În urma unor neînţelegeri cu Petre Sturdza, Const. Berariu şi‑a dat demisia, iar la 15 februarie 1926, Ministerul Cultelor şi Artelor l‑a numit director pe Dragoş Protopopescu.

După un scurt bilanţ s‑a ajuns la concluzia că stagiunea anului 1925 nu s‑a ridicat, din punct de vedere estetic, la un nivel artistic superior. S‑a insistat din nou pe ideea transformării teatrului într‑unul naţional, pentru a intra sub directa supraveghere a ministerului.

Era nouă la teatrul din Cernăuţi

La 26 martie 1926, teatrul din Cernăuţi a primit, într‑un sfârşit, titulatura de Teatr

u Naţional. Decizia a fost semnată de Consiliul de Miniştri şi publicată în „Monitorul Oficial“, iar Dragoş Protopopescu a fost numit director prin decret regal.

Om de o rafinată cultură, el a adus o serie de schimbări în planul organizatoric şi reperto


rial al teatrului. O primă măsură pe care a luat‑o a fost dizolvarea vechii trupe şi crearea uneia mai performante. Pentru început a colaborat cu doi directori de scenă renumiţi: Victor Bumbeşti şi Victor Ion Popa, care au montat câteva spectacole cu înaltă ţinută artistică. Dar teatrul avea nevoie de un regizor şi un scenograf cu angajament permanent, aşa că Dragoş Protopopescu a reuşit să aducă doi oameni tineri şi talentaţi: directorul de scenă Aurel Ion Maican şi scenograful George Löwendal.

Cu venirea acestor doi artişti, la Teatrul Naţional din Cernăuţi a început o eră nouă. Ideile novatoare propuse de Maican şi Löwendal s‑au materializat treptat. S‑a instalat o scenă rotativă, s‑a constru

it un prosceniu (n.r. – parte a teatrului care cuprinde scena şi avanscena), s‑au schimbat arlechinii, s‑au aşternut covoare în sală pentru a înăbuşi zgomotul făcut de paşii spectatorilor, s‑a achiziţionat un sistem nou de iluminat. La nivel scenografic, s‑a înregistrat o adevărată izbândă prin construirea de decoruri tridimensionale. În plus, cei doi artişti au folosit materiale din vechile decoruri pictate la Viena, adaptându‑le fiecărui spectacol.

Directoratul lui Victor Ion Popa

După încheierea stagiunii 1926‑1927, Dragoş Protopopescu a demisionat. La conducerea teatrului a revenit, pentru un scurt interimat, Constantin Berariu. Apoi, la 22 octombrie 1927, la direcţia Teatrului Naţional din Cernăuţi a fost numit Victor Ion Popa. Admirabilul om de teatru s‑a străduit, timp de două stagiuni, ca micul buget alocat pentru această instituţie, să fie folosit cât se poate de judicios. Înt


re regizorul Maican şi V.I. Popa s‑au stabilit repede afinităţi spirituale.

Aveau un ţel comun: reteatralizarea teatrului. Acest concept cucerise întreaga generaţie de regizori şi scenografi români din cel de‑al doilea deceniu al secolului al XX‑lea. Sosise momentul înlăturării conservatorismului şi stilului academizant din teatrul românesc. V.I. Popa făcea parte din această generaţie reformatoare şi teatrul cernăuţean îi oferise prilejul de a‑şi pune în aplicare noile idei. A adus schimbări esenţiale în acest teatru: a înzestrat scena cu aparatură performantă, a fost deschis la experimentele regizorale şi scenografice, a luptat pentru răspândirea acestei arte în tot ţinutul Bucovinei ‑ creând teatrul pentru copii şi teatrul de cartier – şi a înfiinţat revista

„Spectatorul“, document de o imensă însemnătate pentru istoria teatrului românesc.

Cu toate formidabilele sale reforme, s‑au găsit însă oameni care nu l‑au mai dorit la cârma acestei instituţii. I‑au adus acuze de fraudă, de incapacitate de a cârmui teatrul, determinându‑l să părăsească instituţia.

În stagiunile de sub direcţia lui Victor Ion Popa s‑au prezentat o serie de spectacole valoroase: „Viforul“ de B. Şt. Delavrancea, „Teatrul în castel“ de Franz Molnár, „Avarul“ de Molière, „R.U.R (Raţional‑Universal‑Robot)“ de Karel Cˇapek – în regia lui A. I. Maican; sau „Unchiul Vanea“ de Cehov, „Azilul de noapte“ de Gorki,

„Taras Bulba“ după Gogol, „Phedra“ de Racine, „Jedermann“ de Hugo Hoffmansthal, „Clopotul scufundat“ de Hauptmann, „Andreocles şi leul“ şi „Pygmalion“ de Bernard Shaw, „Omul cu mârţoaga“ de George Ciprian, în regia lui V. I. Popa.

Scandaluri interminabile

După numai patru stagiuni, în 1930, Teatrul Naţional din Cernăuţi se afla într‑un adevărat impas. Noul director, prof. univ. Alexandru Procopovici, a fost pus în situaţia să caute artişti pentru completarea trupei. Printre noii angajaţi s‑au numărat Mişu Fotino, Annie Capustin, Jeni Irimescu, Dumitru Moruzan. La scurt timp, la direcţia teatrului a fost numit Eugen Bădărău, care a încercat să aducă public prin prezentarea unor comedii spumoase. Protagonistul acestor spectacole era Mişu Fotino, care, de altfel, era şi principalul director de


scenă. Dar succesul nu se grăbea să apară. Teatrul se „tăvălea“ într‑o deznădejde cumplită. Ziarele nu consemnau în paginile lor decât scandalurile interminabile sau desele schimbări de la direcţia acestui teatru. La cârma lui au mai fost de câteva ori Mişu Fotino, apoi, Lecca Morariu. Dar nici unul nu a propus un program viabil prin care să‑l salveze.

Un salt mortal şi ...teatrul a dispărut!

Ceea ce pionierii teatrului cernăuţean construiseră cu mare trudă, au reuşit să dărâme urmaşii într‑un timp record şi fără remuşcări. Încă din 1933 circulau zvonuri că teatrul va fi desfiinţat, dat fiind că de la plecarea lui V.I. Popa nimeni nu s‑a preocupat să‑l salveze. Politicienilor, dezinteresaţi şi depăşiţi de situaţie, le‑a fost mult mai uşor să „lichideze“ această instituţie. Odată cu aplicarea noului buget, la 1 aprilie 1935, Ministrul Cultelor şi Artelor, Alexandru Lapedatu, a suspendat activitatea Teatrului Naţional din Cernăuţi, alături de cele din Chişinău şi Craiova. Zadarnice au fost interpelările din Parlament, zadarnice au fost articolele scrise în presa vremii.

„Luminatele“ minţi n‑au văzut decât o singură soluţie: desfiinţarea.

În privinţa desfiinţării celor trei teatre naţionale şi a situaţiei personalului artistic, guvernul condus de Gheorghe Tătărescu hotărâse: „Personalul artistic, faţă de care ministerul are obligaţiuni legale, va fi utilizat la celelalte teatre naţionale. Artiştii de la toate teatrele naţionale care au limita de vârstă, vor fi scoşi la pensie. Oraşele Craiova, Chişinău şi Cernăuţi, în tot timpul stagiunii teatrale, vor fi deservite regulat (2‑3 spectacole pe


săptămână) de trupele celorlalte Teatre Naţionale cu repertoriu, artişti şi decoruri. Primăriile respective vor pune la dispoziţia Ministerului Artelor sălile de spectacol, încălzitul, luminatul şi personalul de serviciu. Publicul va fi avizat din timp de zilele în care se vor da spectacole şi ce artişti vor juca.“ (Desfiinţarea teatrelor naţionale din Craiova, Chişinău şi Cernăuţi, în „Rampa“, anul 18, nr. 5058, 22 martie 1935.)

Procese intentate de actori

În urma lichidării celor trei teatre s‑au deschis o serie de procese între stat şi actori. Arhivele Naţionale ale României adăpostesc documente care atestă faptul că în 1938, încă mai aveau loc procese prin care actorii fostului Teatru Naţional din Cernăuţi îşi cereau salariile neplătite. Deşi guvernul garantase angajarea tuturor actorilor la alte teatre naţionale, lucru acesta a fost irealizabil Se punea întrebarea: despre ce fel de economie la buget era vorba, dacă actorii acestor teatre urmau să fie tot bugetari?

Sarcina căzută în spatele celor trei teatre naţionale rămase ‑ adică Teatrul Naţional din Bucureşti, Teatrul Naţional din Iaşi şi Teatrul Naţional din Cluj ‑, de a juca la Cernăuţi, Chişinău şi Craiova, a fost irealizabilă. Teatrului Naţional din Iaşi, spre exemplu, îi căzuse în spate o misiune extrem de grea. Aşezarea geografică obliga trupa ieşeană să meargă de câte „2‑3 ori pe săptămână“ la Cernăuţi şi Chişinău. Ne putem imagina cum echipe de actori alergau, cu trenul încărcat cu decoruri, două‑trei zile la Cernăuţi, două‑trei zile la Chişinău şi, apoi, dacă mai puteau, la sediul lor. Primăriile locale, care aveau datoria să asigure iluminatul, căldura şi personalul de serviciu, erau tot instituţii bugetare. Aşadar, mari economii la buget nu s‑au făcut. Astfel se încheie povestea unui teatru naţional născut din entuziasmul unor tineri intelectuali bucovineni şi mort din indiferenţa unor politicieni nepricepuţi.

„Bucovina protestează cu toată hotărârea“

(„Monitorul Oficial“ Nr. 61, Camera Deputaţilor, Şedinţa din 21 martie 1935)

„Dl. G. Fotino, vicepreşedinte: …dl.deputat Aurel Morariu are cuvântul.
Dl. Aurel Morariu: În preajma alcătuirii bugetului general al Statului, Bucovina este ameninţată de o serie de lichidări şi desfiinţări în vederea realizării unor economii pe seama acestui buget. Ministerul Cultelor şi Artelor pare a fi în fruntea acestei acţiuni de amputare şi de reducere a instituţiunilor de stat existente în cuprinsul Bucovinei. Într‑adevăr, de mai mult timp persistă ştirea că e vorba ca la Cernăuţi să fie desfiinţat Teatrul Naţional, şi tot astfel Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică.

Prin rostul meu, Bucovina protestează cu toată hotărârea împotriva acestor intenţiuni de a desfiinţa ami

ntitele instituţii de cultură ale Cernăuţului şi în cele ce urmează îmi permit a arăta d‑lui Ministru al Cultelor şi Artelor, că în afară de prejudiciul material şi moral ce s‑ar pricinui astfel Moldovei de Nord, aproape nici o economie bugetară nu se va putea realiza şi prin urmare, nimic din ceea ce este pretextul măsurilor proiectate nu va putea fi pus în fiinţă.

Teatrul Naţional din Cernăuţi, de la înfiinţarea lui, a fost permanent o cetate a culturii româneşti şi în tot timpul activităţii sale a slujit aceste interese cu grijă şi cu sârguinţă, pe cât au permis mijloacele materiale, totdeauna modeste, de care a putut dispune. În timpul din urmă, acest Teatru Naţional al nostru, moştenind de la guvernarea Naţional Ţărănistă o situaţiune materială destul de precară, a izbutit totuşi să pună ordine în toată gospodăria sa şi, beneficiind de o modestă subvenţiune de 2.400.000 lei, acordată de Ministerul Artelor şi Cultelor, să‑şi îndeplinească înaltul rol de cultură ce‑l are în oraşul cel mai important al Bucovinei.

Din informaţiile ce deţinem, vedem că preocuparea d‑lui Ministru al Cultelor şi Artelor, în legătură cu desfiinţar

ea Teatrului Naţional din Cernăuţi, este ca să economisească pe seama bugetului acestui minister suma de 2.400.000 lei anual. Iluziile ce şi le face dl. ministru al Cultelor şi Artelor relativ la aceste economii, când în comunicările ce ni se fac chiar pe cale oficială, e vorba ca Cernăuţi, acest Teatru Naţional desfiinţat să fie deservit de echipe de teatru volante, sunt evidente.

Nici o echipă teatrală volantă nu‑ţi va veni la Cernăuţi, fără ca direcţiunea generală a teatrelor să nu o subvenţioneze aşa cum ştim că se subvenţionează asemenea întreprinderi întotdeauna. Prin urmare, fără exageraţiune, putem pronostica chiar de pe acuma că aceste subvenţiuni acordate pe viitor echipelor de te


atru volante vor fi foarte considerabile şi raportate în totalitatea lor anuală la modesta subvenţiune de 2.400.000 lei anual, acordată actualmente Teatrului Naţional din Cernăuţi, se vor prezenta mult mai mari şi mult mai oneroase pentru bugetul Ministerului de Culte şi Arte.

Afară de aceasta, mi‑aş permite să atrag atenţiunea d‑lui Ministru al Cultelor şi Artelor asupra faptului că având la Cernăuţi un stat de artişti în număr de cam 25 inşi, plătiţi bugetari cu toţii laolalată cu o sumă aproximativă de 160.000 lunar, înseamnă că aceşti aproape 1.900.000 lei vor fi în sarcina Ministerului de Culte şi Arte şi în caz de suprimare din bugetul ministerului a Teatrului Naţional din Cernăuţi. Căci majoritatea covârşitoare a artiştilor Teatrului Naţional din Cernăuţi, având drepturi câştigate, vor trebui repartizaţi pe la alte teatre şi oricum plătiţi cu salariile la care au dreptul potrivit gradului şi vechimea lor.


În ipoteza cea mai favorabilă, deci pentru teza desfiinţării Teatrului Naţional din Cernăuţi, ar putea fi vorba de o eventuală economie anuală de cam 400.000‑500.000 lei anual. Şi deci îmi permit, să întreb pe dl. Ministrul al Cultelor şi al Artelor, dacă această problematică şi derizorie economie bugetară legitimează lovitura ce, sub raport românesc şi cultural, urmează să dea Cernăuţilor şi Bucovinei prin desfiinţarea acestui Teatru Naţional.

Nu mai puţin alarmată este Bucovina românească şi de ştirea că, din iniţiativa aceluiaşi minister al Cultelor şi Artelor, urmează ca şi Conservatorul de muzică şi Artă Dramatică să fie desfiinţat. Aceleaşi motive de pretinse economii bugetare ar fi să legitimeze şi această suprimare a unui înalt aşezământ de cultură. Protestăm şi împotriva acestei tentative“.

Sursa: Historia

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Petru Şchiopu, eroul din sudul Basarabiei

Petru Şchiopu: „A te declara român în regiunea Odesa este un act de eroism”

Despre Petru Şchiopu, preşedintele Alianţei Creştin-Democrate a Românilor din Ucraina, deşi l-am cunoscut în momentul realizării acestui interviu, putem spune cu certitudine că este un om al acţiunii. Rezolvă problemele cu care se confruntă tranşant şi rapid, după cum conduce şi maşina. Deţine secretul înfloririi „mugurilor conservaţi” ai românismului în sudul Basarabiei şi luptă din răsputeri, în pofida intimidărilor la care este supus şi a vizitelor frecvente pe care i le fac agenţii serviciului de securitate al Ucrainei, pentru a schimba atitudinea locuitorilor din Babele faţă de România, atitudine inoculată de sovietici, prin a-i apropia de români. Şi acest lucru îi reuşeşte.

+ Stimate dle Şchiopu, cum explicaţi faptul că la 20 de ani de la căderea URSS comunitatea românească din Ucraina rămâne dezbinată. Cei din nordul Bucovinei se declară români, iar cei din sudul Basarabiei – moldoveni, deşi vorbesc o limbă românească neaoşă?

E rezultatul muncii organelor de stat şi de partid din perioada de după război încoace. A existat un program special de stat pentru a ne dezbina şi a ne conduce.

– Există vreo legătură sufletească între cele două comunităţi românofone? Ce face Alianţa Creştin-Democrată a Românilor din Ucraina pentru a încheia un dialog mai strâns între ele?

Ea există şi e foarte puternică. În acelaşi timp, oamenii de aici ştiu că a te declara român în regiunea Odesa este un act de eroism. Statul ucrainean îşi dă foarte bine seama că dacă ne vom uni sub acelaşi steag, vom fi o forţă foarte puternică. Dar dacă vom fi dezbinaţi, vom fi manipulaţi mai uşor. În urma vizitei pe care am făcut-o la Kiev, unde am avut o întrevedere cu dl Baconschi, ministrul Afacerilor Externe al României, cu Ion Popescu, deputat în Rada Supremă a Ucrainei, am ajuns la concluzia că pentru Ucraina nu mai este astăzi convenabil de a diviza comunitatea românească, situaţie determinată de aspiraţiile Ucrainei de a se integra în UE. Atât timp cât în R. Moldova în Constituţie va fi limba moldovenească, dar în instituţiile de învăţământ se va vorbi despre limba română, şi noi vom fi divizaţi în români şi moldoveni. Legitimarea limbii române la Chişinău are o importanţă deosebită în unificarea românilor din Ucraina.

– Până la începutul anilor 2000, elevii din sudul Basarabiei erau asiguraţi cu manuale din Republica Moldova. Când a început procesul de ucrainizare a şcolilor din sudul Basarabiei?


În primul rând, problemele şcolii le ştiu mai bine profesorii. Noi aducem aici cărţi cu ţârâita. Chiar dacă reuşim să trecem vamele, după ce le donăm şcolilor, grădiniţelor, ele sunt luate. De exemplu, la şcoala din Orlovka (Cartal), raionul Reni, a venit dna Larisa Fetescu, metodista responsabilă de această regiune, şi a confiscat toate dicţionarele.

– Este vorba de Fetescu, autoarea manualului de limba moldovenească?

Ea este o învăţătoare de biologie, angajată a Institutului de perfecţionare din Odesa. E metodistă. Ea, împreună cu dna Chiosea de la Satu-Nou, a elaborat un manual de limba moldovenească. Manual, după cum spun profesorii, de o calitate foarte proastă şi deloc la locul lui. Însă a fost emis ordinul şi totul a fost executat fără crâcnire.

– Am fost trataţi cu suspiciune chiar de când am intrat în Babele. Cum explicaţi această atitudine a autorităţilor locale faţă de românii care vizitează Babele?

Această atitudine este determinată de starea de spirit pe care o creează serviciul de securitate al Ucrainei. Suntem vizitaţi de zeci de ori de către ofiţerii acestui serviciu. Ne întreabă cine a vizitat şcoala sau altă instituţie, cu ce scop, dacă elevii au participat la vreo manifestare. Dacă da, atunci la care, despre ce s-a vorbit acolo etc. Oamenii sunt intimidaţi prin aceste vizite.

– Cât de prezent este Averescu în memoria celor de la Babele?

Există muguri în formă activă şi muguri în conservare. Mugurii aceştia încolţesc în decursul anilor în funcţie de condiţiile în care se formează. Dacă vom vorbi de mugurii aflaţi în formă activă, astăzi sunt puţini care cred că e necesară instalarea bustului lui Averescu, există teama ca acesta va crea multe probleme, majoritatea face ceea ce i se spune. Nu se vorbeşte deschis despre asta.

– Dvs. sunteţi iniţiatorul instalării bustului Alexandru Averescu la Babele. Cum s-a încheiat demersul dvs.?

S-a încheiat tragic. De fapt, consider că această acţiune încă nu s-a încheiat. În baza informaţiei pe care am primit-o recent, am înţeles că mai avem şanse să instalăm bustul. A fost o istorie neplăcută, deşi am început-o foarte bine.

Averescu, confundat cu Antonescu

– Cine s-a opus instalării bustului?

Foarte simplu. L-au confundat pe Averescu cu Antonescu. S-a argumentat că Averescu a fost aliatul lui Hitler şi al lui Mussolini. Chipurile, un asemenea fascist nu ar merita un bust la Babele. Chiar Fetescu a spus că instalarea unui monument al lui Averescu la Babele ar fi ca instalarea unui monument al lui Guderian la Stalingrad.

– Cine este acest domn Fetescu?

Dumitru Fetescu este omul statului. O parte din oameni se consideră moldoveni, alta – români. Doar cei care se declară moldoveni au acces la Radio, TV, presa scrisă. La Odesa există un ziar „Luceafărul”, în care la fiecare pas se menţionează limba moldovenească. În timp ce noi, cei care ne declarăm români, nu avem voie să publicăm un articol.

– Am înţeles că acest ziar este redactat de aceeaşi doamnă Fetescu…

În acest ziar se publică doar materialele care trec cenzura. Acolo are acces Vasile Stati cu dicţionarul său. Odată, în cadrul unei întrevederi cu guvernatorul regiunii Odesa, Greneveţki, am propus să fie comparat dicţionarul moldo-ucrainean cu dicţionarul româno-ucrainean, publicat la Cernăuţi, adus de noi, să mă scuzaţi, prin păpuşoi, ilegal, că altfel nu se putea. Şi i le-am dăruit lui Greneveţki, ca să le compare, în acelaşi timp, i-am cerut să-mi dea un dicţionar român-moldovenesc. Şi uite că peste puţin timp a apărut şi dicţionarul lui Stati.

„Nu se vrea să se ştie despre o asociaţie românească”

– Credeţi că dicţionarul lui Stati este o diversiune concertată?

Evident, totul este bine organizat şi finanţat. De exemplu, prin anul 2000, eram pe atunci primar. În preajma sărbătorilor de iarnă, când se organizează la Ismail festivalul obiceiurilor de iarnă, am aflat că urma să vină şi consulul României. Voiam să discut cu domnia sa pentru a ne consilia cum să acţionăm căci totul se prăpădeşte. Când am ajuns acolo, a apărut şi dl Fetescu, a venit cu cadouri. El era organizatorul festivalului, dar eu ştiam că organizatorul festivalului e Maria Catanoi de la Reni. Doamna e o sufletistă extraordinară, ea se ocupa întotdeauna de organizarea acestui festival. Şi uite că acolo a apărut şi Fetescu, şi eu am reacţionat. De ce a fost adus acest Fetescu tocmai de la Odesa, dacă eu sunt preşedinte aici?! Până la urmă, au acceptat să vorbesc ca preşedinte al Alianţei Creştin-Democrate a Românilor din Ucraina, dar au avut de tras cei care au admis ca eu să vorbesc ca reprezentant al românilor.

– Nu se voia să se ştie despre existenţa unei organizaţii româneşti în Ucraina…

Nu se dorea acest lucru.

– Simţiţi sprijinul autorităţilor de la Bucureşti?

Sunt mulţumit de sprijinul pe care ni-l acordă autorităţile de la Bucureşti, dar s-ar putea şi mai bine. Noi îl avem acolo pe dl Tomac, elevul soţiei mele, secretarul de stat al Departamentului Românilor de Pretutindeni. Ar fi logic ca noi să fim privilegiaţi acolo, realitatea este însă cu totul alta. El îşi dă seama că în cazul în care ne va acorda un ajutor mai consistent va fi criticat că îi ajută pe cei de acasă, însă pe ceilalţi, nu. Drept rezultat, suntem lăsaţi pe planul doi sau trei. Sper totuşi că această atitudine se va schimba. În curând, 200 de români din regiune vor vizita România în cadrul programului „Cunoaşteţi România”. Am reuşit prin astfel de vizite să schimb atitudinea unor consăteni faţă de România.

– Credeţi că printr-un contact mai intens s-ar putea schimba opinia inoculată de către autorităţile sovietice despre români?…

Problema s-ar rezolva foarte uşor dacă s-ar deschide o trecere directă din Ucraina în România. Am în vedere punctul de trecere Isaccea-Orlovka. De ani de zile se vorbeşte la toate nivelurile, însă nu se face nimic. Se tergiversează special deschiderea acestui punct de trecere. Când s-a deschis frontiera dintre România şi Ucraina, exista un vapor care circula între Ismail şi Tulcea. În jumătate de an sau mai bine, la Ismail a început să se vorbească româneşte. Învăţau româna ca să vândă sau să cumpere ceva. Relaţiile directe ar rezolva multe probleme.

Interviu realizat de Ilie Gulca, pentru Jurnal de Chişinău