vineri, 28 decembrie 2012

Festivalul obiceiurilor de iarnă din Herța

Frumoase ne sunt tradițiile de Crăciun și Anul Nou și ne bucură faptul că ele s-au mai păstrat până în prezent, fiind cele mai îndrăgite atât de cei vârstnici, dar, mai ales, de copii, creându-ne o atmosferă deosebită de sărbătoare, gospodarii din târgul Herței și localitățile învecinate primind oaspeți și colindători.

Joi, 27 decembrie, în centrul raional Herța s-a desfășurat Festivalul obiceiurilor de iarnă, ajuns la cea de-a XVII-a ediție. La festival au participat și au rostit cuvinte de felicitare, urări de bine și sănătate cu ocazia sărbătorilor de iarnă doamna Emilia Matei, prim-locțiitor al șefului Administrației Raionale de Stat Herța, domnii Ion Ciornei, președintele Consiliului Raional, și Ion Cibotaru, șeful Secției raionale de cultură și turism, dorindu-le tuturor în noul an succese mari în toate, belșug, prosperitate și realizarea tuturor dorințelor.

Continuarea articolului - AICI

La Slatina va avea loc spectacolul “Noi umblăm și colindăm”


Clubul Maramureșenilor din dreapta Tisei (CMDT) organizează, pe data de 30 decembrie, la Slatina, în Ucraina, spectacolul “Noi umblăm și colindăm”, ajuns anul acesta la ediția a XII-a. Evenimentul va avea loc la ora 14:00, la școala românească din Slatina și va reuni tineri colindători din localitățile românești din Maramureșul de peste Tisa (regiunea Transcarpatia).
Spectacolul face parte din seria de evenimente organizate de mai bine de zece ani de Clubul Maramureșenilor din dreapta Tisei, pentru promovarea tradițiilor românești în regiunea Transcarpatia, din Ucraina.
Intrarea la eveniment este liberă.

luni, 17 decembrie 2012

România va cere Ucrainei să semneze Protocolul de colaborare în domeniul învățământului


Ministrul român al educației, Ecaterina Andronescu, a declarat, laForumul Românilor de Pretutindeni, că Bucureștiul urmează să contacteze Kievul în vederea semnării Protocolului de colaborare între Ministerul Educației din România și Ministerul Învățământului din Ucraina.
“În ceea ce privește partea română, lucrurile sunt destul de clare. Protocolul este negociat, acesta a fost aprobat de Guvernul României printr-un memorandum și urmează să contactăm partea ucraineană și să încercăm să-l semnăm cât mai repede cu putință. Desigur, aceste demersuri, pe care ar trebui să le întreprindem, nu depind de noi, decât pe jumătate. Dar vom încerca și prin intermediul Ministerului de Externe și prin ambasada noastră de la Kiev să finalizăm procotolul cât mai repede” – a declarat Ecaterina Andronescu, pentru redacția în limba română a postului Radio Ucraina Internațional.
Potrivit declarațiilor doamnei ministru, Bucureștiul va continua să deruleze programe pentru  sprijinirea tinerilor români din regiunile Transcarpatia, Cernăuți și Odesa, cum ar fi școlile de vară sau taberele de cultură și civilizație românească. “În mod categoric, vom continua. Cred că acest lucru reprezintă o șansă pentru copiii din Ucraina și nu trebuie să le anihilăm această șansă, dimpotrivă, pe măsură ce și statul român va putea să-și permită să asigure mai multe burse, cred că ar trebui să creștem numărul lor” – a declarat Ecaterina Andronescu.
Ministrul educației a mai subliniat că România va cere Ucrainei să facă toate demersurile pentru recunoașterea diplomelor românești în Ucraina, în condițiile în care, în prezent, o mare parte dintre tinerii etnici români care studiază în România întâmpină probleme în acest sens, iar acest lucru îi determină să nu se mai întoarcă acasă. “Vom spune cât se poate de limpede părții ucrainene că, dacă Ucrana vrea să devină o țară europeană, trebuie să ne racordăm la toate actele normative care există în comunitatea europeană. Dacă noi recunoaștem actele de studii ale statelor din Uniunea Europeană și ale noastre sunt recunoscute acolo, Ucraina trebuie să fie parte din această procedură europeană mai largă” – a declarat ministrul educației, Ecaterina Andronescu, transmițându-le românilor din regiunile Transcarpatia, Cernăuți și Odesa că “România nu îi va uita și că îi ține aproape de suflet”.
Forumul Românilor de Pretutindeni este organizat de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni la București, în perioada 14 – 17 decembrie 2012, reuniunea din acest an având ca temă “Implementarea programelor DRP din perspectiva realităților cu care se confruntă comunitățile românești”. Evenimentul reunește reprezentanți ai comunităților românești din afara granițelor în dorința de a consolida relațiile dintre statul român și românii de peste hotare, precum și de a constitui un format de dialog instituționalizat între autoritățile române și mediul asociativ românesc. Ediția de anul acesta include și o sesiune de formare în managementul proiectelor, cu accent pe procedurile specifice proiectelor finanțate de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni.
Sergiu Dan
TOCpress

duminică, 16 decembrie 2012

Titus Corlățean, despre relațiile dintre România și Ucraina


Ministrul român al afacerilor externe, Titus Corlățean, a subliniat, în cadrul Forumului Românilor de Pretutindeni, importanța relației României cu Ucraina, reiterând că Bucureștiul susține semnarea Acordului de asociere între statul ucrainean și Uniunea Europeană.
“Ucraina este vecinul cu cea mai consistentă graniță cu România, iar relația noastră cu Ucraina este una importantă. De altfel, România este unul din statele membre ale Uniunii Europene care susțin politic semnarea Acordului de asociere între Bruxelles și Kiev și o cooperare aprofundată, evident, pe baza respectării criteriilor democratice” – a declarat Titus Corlățean, pentru redacția în limba română a postului Radio Ucraina Internațional. Totodată, șeful diplomației române a menționat importanța relațiilor dintre Ucraina și România în contextul existenței în cele două state a două minorități – ucraineană și română – care contribuie la menținerea cooperării bilaterale.
“Ucraina este o țară importantă mai ales pentru valoarea simbolică a punții de legătură pe care o reprezintă comunitatea românească din Ucraina și, respectiv, ucrainenii care trăiesc în România. Desigur, putem să facem mult mai mult. Am discutat cu ministrul ucrainean de externe, Kosteantin Hrișcenko, în cadrul Adunării Genenerale a ONU de la New York, să relansăm activitatea Comisiei mixte interguvernamentale pe tema minorităților naționale și, cred eu, cu mai multă înțelepciune și dialog politic, putem să avansăm” – a precizat Titus Corlățean.
Ministrul a mai subliniat că partea ucraineană trebuie să respecte integral drepturile minorităților naționale.  ”Vorbim de drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, care sunt garantate la standarde europene și, prin urmare, educația, biserica, libertatea religioasă, mass-media în limba maternă sunt chestiuni europene, iar Ucraina își dorește să devină membră a UE și, în mod firesc, ar trebui să respecte și aceste criterii, intergal” – a declarat ministrul român al afacerilor externe, Titus Corlățean, în prima zi a Forumului Românilor de Pretutindeni.
Forumul Românilor de Pretutindeni este organizat de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni la București, în perioada 14 – 17 decembrie 2012, reuniunea din acest an având ca temă “Implementarea programelor DRP din perspectiva realităților cu care se confruntă comunitățile românești”. Evenimentul reunește reprezentanți ai comunităților românești din afara granițelor în dorința de a consolida relațiile dintre statul român și românii de peste hotare, precum și de a constitui un format de dialog instituționalizat între autoritățile române și mediul asociativ românesc. Ediția de anul acesta include și o sesiune de formare în managementul proiectelor, cu accent pe procedurile specifice proiectelor finanțate de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni.
Sergiu Dan
TOCpress

luni, 3 decembrie 2012

TOCpress, primul portal de știri al românilor din Ucraina




Clubul Maramureșenilor din dreapta Tisei a lansat, pe 1 decembrie, primul site de știri al românilor din Ucraina - TOCpress. Site-ul, care poate fi accesat la adresa www.tocpress.info, conține știri, interviuri, reportaje din comunitățile de români din regiunile Transcarpatia, Odesa și Cernăuți, precum și date istorice despre fiecare dintre cele trei zone locuite de români. Proiectul TOCpress își propune să devină o portavoce a românilor din Ucraina, atât în interiorul granițelor acestei țări, cât și în exterior, cum ar fi în România și în comunitățile românești din străinătate. De asemenea, acest portal de știri are printre obiective consolidarea relațiilor dintre românii care trăiesc în cele trei regiuni menționate, promovarea identității și valorilor românești în teritoriile locuite de români, descoperirea tinerelor talente care ar putea deveni modele pentru comunitățile din care fac parte și consolidarea potențialului românesc din Maramureșul Istoric, Sudul Basarabiei și Nordul Bucovinei. TOCpress își mai propune să devină o platformă unde românii din Ucraina să își poată face cunoscute opiniile, ideile, propunerile și problemele.

În afară de știri din interiorul comunității românești din Ucraina, TOCpress abordează și problemele românilor din celelalte state aflate în vecinătatea imediată a României. Prin urmare, românii din Republica Moldova, Serbia, Bulgaria, Ungaria și alte țări au, la rândul lor, o secțiune comună cu informații și știri de interes din regiunile în care trăiesc. Totodată, TOCpress își propune să fie un centralizatori al știrilor și informațiilor apărute în publicațiile românești din Ucraina și din alte state vecine unde există români.

Știrile și informațiile TOCpress sunt produsul românilor din Ucraina și din celelalte țări din jurul României, iar redacția este formată din corespondenți locali din fiecare regiune locuită de români.

Inițiatorul proiectului TOCpress, Clubul Maramureşenilor din dreapta Tisei, a fost înfiinţat in anul 2001, de către tinerii maramureşeni din dreapta Tisei (regiunea Transcarpatică, Ucraina) aflaţi la studii în Bucureşti şi în alte centre universitare din România și a funcționat o perioadă pe lângă Liga Tinerilor Români de Pretutindeni. La sfârşitul anului 2011, Clubul obţine statut de persoană juridică, devenind astfel organizaţie non-guvernamentală. Printre obiectivele Clubului Maramureșenilor se numără încurajarea tinerelor generații din Dreapta Tisei în ceea ce privește păstrarea religiei, culturii și limbii române, apărarea intereselor românilor din Maramureșul de peste Tisa, în vederea păstrării identității naționale, precum și sprijinirea etnicilor români veniți la studii în România.

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Îndemn la unitate, din Nordul Bucovinei


Bucovina noastră, o parte din sufletul poporului român, ruptă cândva din trupul vechii Țări, rezistă de ani buni și își păstrează limba, tradițiile și portul. Astăzi, când întreaga românime sărbătorește Ziua Unirii, nimic nu poate fi mai frumos decât să ținem în mână tricolorul nostru drag și să ne gândim la cei au luptat pentru prosperitatea neamului, pentru ca noi să ducem o viață mai bună și, cu siguranță, să fim mai aproape de sufletul poporului, de ceea ce simte românul când îi este greu sau când este fericit. Poate că pentru noi, cei rămași în afara României, 1 Decembrie are o semnificație mai specială decât pentru cei din Țară, deoarece este unul dintre puținele evenimente care ne unesc și ne fac să uităm de problemele cu care ne confruntăm zi de zi.
Cu toate acestea, noi, românii din Ucraina, nu ne cunoaștem atât de bine pe cât ar trebui. Ne mai întâlnim cu frații noștri din Transcarpatia atunci când vin la Consulatul României din Cernăuți după vize și, foarte rar, pe la concertele care se mai organizează în unele localități. Românii din regiunea Odesa sunt și mai departe de noi, astfel că legăturile firești sunt, practic, inexistente. Este adevărat, există reprezentanți ai organizațiilor cernăuțene care se mai întâlnesc cu românii din cele două regiuni, cu ocazia unor evenimente organizate de asociațiile din care face. Însă nu este suficient să se cunoască doar așa-zișii lideri între ei. Trebuie să existe o punte între noi, mai ales culturală, care să ne deschidă ochii și prin intermediul căreia să ajungem la acea unitate de care avem nevoie. Deși suntem circa o jumătate de milion de etnici români în Ucraina (există mulți care își spun moldoveni), nu părem a fi o forță, nu suntem suficient de reprezentativi pentru a demonstra că ne pasă de semenii noștri și că putem să ne facem auziți. Iar orgoliile pot provoca dezbinarea unei comunități, ambițiile unora, de asemenea, pot contribui la fragilizarea noastră ca “grup etnic” pe acest pământ moștenit de la străbuni.
Ziua Națională a României, a noastră, a românilor, trebuie să fie pentru noi un îndemn, o ocazie să demonstrăm că suntem parte dintr-un popor mare, unit și demn. Chiar dacă trăim în Ucraina, țară ale cărei legi le respectăm, nimic nu trebuie să ne împiedice să aparținem națiunii române, să ne vorbim limba și să ne păstrăm tradițiile. Avem legi și drepturi și trebuie să cerem ca acestea să ne fie respectate, trebuie să contribuim la dezvoltarea culturii noastre românești, la continuitatea neamului în această regiune. Cu cât vom fi mai uniți, cu atât vom deveni mai demni de a purta numele de ROMÂN.
La mulți ani, România!
Artur Nistor
Ținutul Herța
Cernăuți
TOCpress

Să ne cunoaștem mai bine


De multe ori se scrie despre românii din Ucraina ca despre o minoritate căreia îi sunt încălcate drepturile la autoafirmare și exprimare și că cei mai curajoși și adepți ai adevărului istoric din comunitatea românească sunt văzuți de autorități ca niște paria ai societății.
În acest rânduri, însă, nu vreau să descriu problemele și neajunsurile comunității românești din Ucraina. Îmi doresc ca acest site, TOCpress, să devină o platformă vie de discuții și dezbateri, o sursă de informare pentru românii de peste tot care nu sunt indiferenți și își doresc să cunoască soarta semenilor lor. Totodată, TOCpress ar trebui să fie o sursă de informare  și pentru etnicii români din cele trei regiuni din Ucraina – Odesa, Transcarpatia și Cernăuți. Din cauza distanței geografice, dar și din pricina necunoașterii, între românii din Maramureș, Bucovina și Bugeac nu există comuicare și o legătură, care este necesară și firească. S-a creat un stereotip, care este valabil mulți ani: cei din Transcarpatia și Bucovina știu că în sudul Basarabiei se vorbește aceași limbă – româna, doar că, din motive mai puțin înțelese, oamenii din satele sud-basarabene își zic moldoveni și sunt fermi atunci când spun că vorbesc o limbă „moldovenească”. Cei din Bugeac, la rândul lor, cunosc că locuiesc români în Cernăuți (de unde știu că provine interpreta Sofia Rotaru) și în Transcrapatia, unde, în perioada sovietică, profesoare de limbă română, originare din regiunea Odesa, s-au angajat la școlile maramureșene în urma repartizării. Mai cunosc, de asemenea, că ei se declară români, nu moldoveni, și că acolo se vorbește puțin altfel decât la ei.
Este prea puțin pentru zilele pe care le trăim astăzi, când aproape în fiecare casă există internet și nu se mai poate da vina pe necunoaștere.
Probabil, despre sudul Basarabiei s-a vorbit și s-a scris cel mai puțin. Una din cauze este lipsa elitelor și a unui centru cultural care i-ar ține mai aproape pe românii din Bugeac. Intenția mai multor jurnaliști din România, dar și a celor din Republica Moldova, de a merge și a sta de vorbă cu localnicii, uneori a fost cu succes, alteori cu mari bătăi de cap și pentru unii, și pentru alții. Aș vrea ca asemenea situații să fie cât mai rare, iar dialogul și dorința de a ne cunoaște mai bine să fie cu succes.
Fiind din sudul Basarabiei sau Basarabia Istorică, vă pot spune că deși despre românii din această regiune se știe mai puțin, acest lucru nu înseamnă deloc că oamenii din acele locuri nu au ce să vă spună.
Dacă veți merge măcar o dată în satul Borisăuca (Borisovca), din raionul Tatarbunar, și îl veți întâlni pe sfătosul moș Arhip Golovati sau veți încerca să intrați în curtea altui bătrân, veți vedea cât de interesantă și prețioasă este istoria acestui sat. Asemenea personaje veți găsi în orice altă localitatea românească din raioanele Reni, Ismail, Chilia, Sarata sau chiar Tarutino. Faptul că astăzi mai puțini colindă la sărbătorile de iarnă, că românii din aceste sate nu mai îmbracă portul popular sau că nu citesc ziare în limba maternă, nu înseamnă absolut deloc că nu mai au ce spune. Greșeala constă în dezinteresul tinerilor, care nu stau de vorbă cu bunicii lor, a profesorilor care, pe lângă materiile de bază, nu îi învață pe elevi lucruri și obiceiuri specifice locului din unde provin. Tinerii nu știu că se pot mândri că sunt români în Ucraina, că a vorbi limba maternă nu este în detrimentul cunoașterii limbii de stat, că a merge la studii în altă țară decât în Ucraina nu înseamnă pierdere de resurse și de ani.
Purtătorii tradițiilor românești, vârstnicii, rămân tot mai puțini, iar urmașii lor devin tot mai dezorientați, mai slabi și mai săraci din punct de vedere etnic. Nu este o situație caracteristică doar românilor/moldovenilor din regiunea Odesa, dar și altor minorități etnice din acest colț de țară. Într-o situație similară se află bulgarii și găgăuzii, carora le-au fost deznaționalizate școlile mult mai devreme.
Doresc să ne cunoaștem mai bine, iar pentru aceasta trebuie să comunicăm. Pe acest site sunt binevenite articolele tuturor care au o opinie despre realitățile din comunitatea românească din Ucraina. Sunt binevenite invitațiile la diverse evenimente culturale și dezbaterile pe diferite subiecte. Comunicarea este cel mai important lucru.
Cristina Arnăut
Sudul Basarabiei

miercuri, 28 noiembrie 2012

94 de ani de la Unirea Bucovinei cu România



În urmă cu 94 de ani, Congresul General al Bucovinei consfințea, prin "Declarația de Unire a Bucovinei cu România", unificarea acestui tărâm românesc cu Țara Mamaă- cel de-al doilea moment istoric al Marii Uniri din anul 1918. Redăm, integral, textul declarației prin care s-a hotărât "unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare":

"Congresul General al Bucovinei, intrunit azi, joi, in 15/28 noiembrie, in Sala Sinodala din Cernauti, considera ca: de la fundarea Principatelor Romane, Bucovina, care cuprinde vechile tinuturi ale Sucevei si Cernautilor, a facut pururea parte din Moldova, care in jurul ei s-a inchegat ca stat; ca in cuprinsul hotarelor acestei tari se gaseste vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropnitele domnesti de la Radauti, Putna si Sucevita, precum si multe alte urme si amintiri scumpe din trecutul Moldovei; ca fiii acestei tari, umar la umar cu fratii lor din Moldova si sub conducerea acelorasi domnitori, au aparat de-a lungul veacurilor fiinta neamului lor impotriva tuturor incalcarilor din afara si a cotropirei pagane; ca in 1774 prin viclesug Bucovina a fost smulsa din trupul Moldovei si cu de-a sila alipita coroanei habsburgilor; ca 144 de ani, poporul bucovinean a indurat suferintele unei ocarmuiri straine, care ii nesocotea drepturile nationale si care prin strambatati si persecutii cauta sa-si instraineze firea si sa-l invrajbeasca cu celelalte neamuri cu cari el voieste sa traiasca ca frate; ca in scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca niste mucenici pe toate campurile de bataie din Europa sub steag strain pentru mentinerea, slava si marirea asupritorilor lor si ca ei drept rasplata aveau sa indure micsorarea drepturilor mostenite, isgonirea limbei lor din viata publica, din scoala si chiar din biserica; ca in acelasi timp poporul bastinas a fost impiedicat sistematic de a se folosi de bogatiile si izvoarele de castig ale acestei tari, si despoiat in mare parte de vechea sa mostenire; dara ca cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nadejdea ca ceasul mantuirii, asteptat cu atata dor si suferinta va sosi, si ca mostenirea lor strabuna, taiata prin granite nelegiuite, se va reintregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Stefan, si ca au nutrit vecinic credinta ca marele vis al neamului se va infaptui prin unirea tuturor tarilor romane dintre Nistru si Tisa intr-un stat national unitar; constata ca ceasul acesta mare a sunat!

Astazi, cand dupa sfortari si jertfe uriase din partea Romaniei si a puternicilor si nobililor ei aliati s-a intronat in lume principiile de drept si umanitate pentru toate neamurile si cand in urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungara s-a zguduit din temeliile ei si s-a prabusit, si toate neamurile incatusate in cuprinsul ei si-au castigat dreptul de libera hotarare de sine, cel dintaiu gand al Bucovinei desrobite se indreapta catre regatul Romaniei, de care intotdeauna am legat nadejdea desrobirii noastre.

Drept aceea, Noi, Congresul general al Bucovinei, intrupand suprema putere a tarii si fiind investit singur cu puterile legiuitoare, in numele Suveranitatii nationale, Hotaram: Unirea neconditionata si pentru vecie a Bucovinei in vechile ei hotare pana la Ceremus, Colacin si Nistru, cu regatul Romaniei."


Ziarul de Prahova

marți, 27 noiembrie 2012

"Din arhivele cernăuţene" şi "Bucovina 1774 – 1914" - lansare de carte la Suceava

                                                       


Sala „Elena Greculesi” a Bibliotecii Bucovinei „IG Sbiera” din Suceava va găzdui, miercuri, 28 noiembrie, două lansări de carte - „Bucovina 1774 – 1914”,  de Aurel Morariu, şi „Din arhivele cernăuțene – Scrisori către Ion Nistor”, de Doina Iovani, evenimentul marcând 94 de ani de la Unirea Bucovinei cu România.

Potrivit Radio Iaşi, tot pentru sărbătorirea a 94 de ani de la Unirea Bucovinei cu România, la Consiliul Judeţean va fi lansată o antologie cu toţi scriitorii bucovineni sub titlul „Sol Omnibus Lucet”. Evenimentul are loc la Palatul Administrativ din Suceava începând cu ora 15.00. De la ora 18:00, la Casa de Cultură a Sindicatelor Suceava va avea loc spectacolul “Pe-al nostru steag e scris unire”. Este vorba despre un spectacol de muzică populară oferit gratuit sucevenilor de către autorităţile locale şi judeţene. Vor evolua artişti locali şi naţionali, dar şi grupuri folclorice din Sângeorz, Cernăuţi şi Suceava. 

Pe data de 28 noiembrie 2012 sărbătorim 94 de ani de la Unirea Bucovinei cu România. Bucovina fusese luată de Imperiul Habsburgic în anul 1775, iar din anul 1867 a făcut parte din statul dualist austro-ungar. Chiar dacă a fost supusă de către austrieci unui aspru proces de deznaţionalizare şi de germanizare, Bucovina nu şi-a pierdut caracterul românesc. Astfel, la data de 28 noiembrie 1918, la Cernăuţi, a fost convocat un congres general al Bucovinei, la care au participat reprezentanţi ai românilor şi ai tuturor etniilor din această provincie. Acesta a proclamat, cu unanimitatea voturilor exprimate, unirea necondiţionată a Bucovinei cu România.


Radio România Iaşi

luni, 26 noiembrie 2012

"Arc peste timp" - simpozion internaţional dedicat lui Eudoxiu Hurmuzachi

Institutul ”Eudoxiu Hurmuzachi“ pentru Românii de Pretutindeni  şi Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti, în colaborare cu Asociaţia Pro Basarabia şi Bucovina, organizează, miercuri, 28 noiembrie, Simpozionul Internaţional  ”Arc peste timp”, dedicat împlinirii a 200 de ani de la naşterea marelui istoric şi om de cultură român Eudoxiu Hurmuzachi.



Potrivit unui comunicat remis de Institutul ”Eudoxiu Hurmuzachi“, în cadrul simpozionului, vor avea loc dezbateri pe tema contribuţiei familiei Hurmuzăcheştilor la istoria, cultura şi civilizaţia românească, precum şi pe tema constituirii statului unitar român, cu principalele sale momente, respectiv 27 martie – 28 noiembrie – 1 decembrie 1918.

Evenimentul se va desfăşura începând cu ora 11:30, în Biblioteca Facultăţii de Litere, Strada Edgar Quinet, numărul  5 – 7, sector 1. În aceeaşi zi, la ora 19:00, participanții la simpozion sunt invitați la un concert de muzică românească - “Noi, europenii…”, susținut de studenți și profesori ai Universității Naționale de Muzică din Bucureşti. Acesta va avea loc la  Muzeul Municipiului Bucureşti (Palatul Şuţu), B-dul I.C. Brătianu nr.2, sector 3. Concertul face parte din stagiunea muzicală “Iosif Sava” 2012-2013 a fundației ACCUM.

joi, 22 noiembrie 2012

"DESTINE ROMÂNEȘTI" - 100 de deportați din Republica Moldova vor vizita România


O sută de deportați sau persoane născute în deportare din Republica Moldova vor petrece un sejur de câteva zile în România, în perioada 27 noiembrie - 2 decembrie 2012, în cadrul proiectului "DESTINE ROMÂNEȘTI", derulat de Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina, cu sprijinul financiar al Departamentului pentru Românii de Pretutindeni.

Potrivit unui comunicat remis de Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina, cele 100 de persoane de peste Prut vor petrece un sejur de șase zile la Onești, vor vizita o serie obiective culturale din România și vor participa la întâlniri cu diverse personalități.

Biblioteca „Glasul Bucovinei” – un vis împlinit al românilor din Cernăuți

Odată cu inaugurarea Bibliotecii „Glasul Bucovinei” din Cernăuți, în spațiul literar românesc din această zonă minunată, a fost înscrisă o pagină nouă. De multă vreme se discuta despre deschiderea unei biblioteci românești la Cernăuți și, iată, în cele din urmă, visul celor interesați de a avea în centrul regional o asemenea bibliotecă, practic, a devenit realitate. Intelectualitatea română din Bucovina, profesori, scriitori, lideri ai asociațiilor culturale, reprezentanți ai mass-media au fost prezenți, marți, 20 noiembrie, la acest eveniment deosebit de important pentru mediul literar cernăuțean – inaugurarea Bibliotecii „Glasul Bucovinei”. Evenimentul a fost posibil grație eforturilor depuse de profesorii Alexandrina Cernov și Ilie Luceac, personalități marcante în domeniul literaturii și culturii române bucovinene și nu numai.

Articolul integral poate fi citit AICI

miercuri, 21 noiembrie 2012

Corul Popular "Dragoş Vodă" din Cernăuţi, la 20 de ani de activitate


 

Corul Popular "Dragoş Vodă" al Societății pentru Cultură Românească "Mihai Eminescu" din regiunea Cernăuţi a împlinit 20 de ani. La spectacolul aniversar al Corului condus de Cristina Chirilă, organizat zilele trecute în centrul Cernăuţiului, au fost prezenți foştii şi actualii membri ai societăţii Mihai Eminescu, soliştii de ieri şi de azi ai corului, preşedinţi de asociaţii culturale, ziarişti şi oameni de cultură din comunitatea românească din Nordul Bucovinei.


Membrii Corului Popular "Dragoş Vodă" au oferit în dar publicului cernăuţean o selecţie cu cele mai frumoase cântece corale, patriotice şi populare, care fac parte din repertoriul colectivului. Pe parcursul celor două decenii de activitate, corul a fost mereu prezent la manifestarile culturale și naţionale ale românilor din Nordul Bucovinei, la festivalurile "Florile dalbe" şi "Mărţişor", la sărbătoarea naţională "Limba noastră cea română" sau la Zilele Eminescu. De nenumărate ori, membrii corului "Dragoş Vodă" au luat parte la manifestările culturale de la Alba Iulia şi din alte mari centre culturale din România.


Peste tot, acasă şi în lume, "Dragoş Vodă" a fost întâmpinat cu aplauze şi cuvinte alese. Gânduri sincere şi frumoase, precum şi urări de viaţă lungă au fost adresate colectivului coral şi din partea intelectaulilor români din Cernăuţi, care speră că activitatea acestui minunat colectiv va fi încununată de succese şi în următorii ani, iar cântecele noastre românești îşi vor găsi un loc aparte în repertoriul Corului Popular "Dragoş Vodă" din Cernăuţi - inima Societăţii pentru Cultură Românească "Mihai Eminescu".




 

Vitalie ZÂGREA, Cernăuţi
Fotografii de Nicolae Hauca

marți, 20 noiembrie 2012

Biblioteca „Glasul Bucovinei” - un vis împlinit al românilor din Cernăuţi



 
Odată cu inaugurarea Bibliotecii „Glasul Bucovinei” din Cernăuţi, în spaţiul literar românesc din această zonă minunată, a fost înscrisă o pagină nouă. De multă vreme se discuta despre deschiderea unei biblioteci româneşti la Cernăuţi şi, iată, în cele din urmă, visul celor interesaţi de a avea în centrul regional o asemenea bibliotecă, practic, a devenit realitate. Intelectualitatea română din Bucovina, profesori, scriitori, lideri ai asociaţiilor culturale, reprezentanţi ai mass-media au fost prezenţi, marţi, 20 noiembrie, la acest eveniment deosebit de important pentru mediul literar cernăuţean – inaugurarea Bibliotecii „Glasul Bucovinei”. Evenimentul a fost posibil graţie eforturilor depuse de profesorii Alexandrina Cernov şi Ilie Luceac, personalităţi marcante în domeniul literaturii şi culturii române bucovinene şi nu numai.


Doamna academician Alexandrina Cernovdirectoarea bibliotecii „Glasul Bucovinei”, a încercat să ne împărtăşească această bucurie.  "Am inaugurat, astăzi, Biblioteca Editurii Alexandru cel Bun din Cernăuţi – „Glasul Bucovinei”, care se numeşte asemeni titlului revistei pe care o pregătim", ne-a spus doamna Cernov. Pentru început, biblioteca funcţionează cu cărţile donate de familia Luceac – Cernov. În afară de aceasta, am primit o donaţie de carte din partea Consulatului General al României la Cernăuţi, de la Mănăstirea Putna şi sperăm la mai multe donaţii. Noul preşedinte al Institutului Cultural Român, domnul Andrei Marga, ne-a promis că ne va da o donaţie mare de carte editată la Editura Institutului şi la Editura Academiei Române. De asemenea, avem colecţiile de reviste de la Institutul „Bucovina” al Academiei Române din Rădăuţi. Sperăm ca această biblitecă să funcţioneze foarte eficient. Vom oferi servicii şi pe internet. Vom organiza aici şi întâlniri interesante, cursuri de limba română ca limbă străină şi cursuri aprofundate de literatură română, de istorie, cultură şi civilizaţie românească”, a menţionat doamna academician Alexandrina Cernov, sperând  la o activitate benefică pentru toţi cititorii români din nordul Bucovinei. Domnia sa a ţinut să remarce faptul că inaugurarea acestei biblioteci a fost posibilă şi datorită susţinerii din partea Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, care a procurat mobila necesară, două calculatoare, plătind închirierea celor două săli ale bibliotecii şi salariul bibliotecarei. 


Emoţionată, dar mulţumită sufleteşte, s-a dovedit a fi şi doamna bibliotecară Nadina Ciobanu-Olaru, care ne-a asigurat că la Biblioteca „Glasul Bucovinei” din Cernăuţi pot fi găsite cărţi din domeniul istoriei, literaturii universale, literaturii române şi cărţi care ţin de Bucovina, albume, manuale pentru şcoli, instituţii superioare de învăţământ, pentru profesori care predau limba română şi, mai puţină, dar există şi literatură artistică pentru copii. Biblioteca va fi deschisă zilnic, de luni până vineri, între orele 9.00 şi 17.00.

Printre cei prezenţi la inaugurarea bibliotecii „Glasul Bucovinei” din oraşul Cernăuţi s-a numărat şi scriitorul Mircea Lutic, membru al Uniunii Scriitorilor din Ucraina, România şi Republica Moldova. Anume pe dumnealui l-am întrebat ce rol va juca această bibliotecă pentru comunitatea românească din Cernăuţi, pentru intelectualitatea din  nordul Bucovinei, pentru tinerii cititori.  Iată care este opinia domnului Lutic:  „Cred că dacă munca va fi organizată bine, această bibliotecă va avea un rol foarte important în educarea nu numai a tineretului,  dar şi a celor adulţi, fiindcă o biblitecă constituie un câmp destul de mare de acţiune culturală. E un eveniment cultural de anvergură. Eu consider că în zilele noastre, când lumea se despiritualizează, când lumea pierde legătura cu dumnezeirea prin cuvânt, biblioteca îl apropie, îl întoarce pe om la cuvânt, la legătura lui cu dumnezeirea. Personal, consider că gestul acesta este foarte important pentru noi, românii din Bucovina şi trebuie să facem cu orice prilej publicitate acestui gest. Trebuie să ştie fiecare român din Bucovina că există această bibliotecă. Şi eu din partea mea le mulţumesc foarte mult domnilor Alexandrina Cernov şi Ilie Luceac pentru faptul că au mai făcut un pas în întâmpinarea culturii, în încadrarea noastră în contextul cultural, de care avem atât de mare nevoie”.





Am încercat să aflăm şi părerea tânărului poet şi jurnalist Marin Gherman, membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

„La Cernăuţi s-a simţit întotdeana necesitatea inaugurării unei biblioteci româneşti, precum şi a unei librării. Iată că astăzi am devenit martorii deschiderii unei biblioteci cu carte românească la Cernăuţi, o bibliotecă ca un tezaur, ca un patrimoniu cultural care ne va sluji în continuare nouă, românilor din nordul Bucovinei. Sper foarte mult că biblioteca va funcţiona eficient, va exista multă vreme şi va fi sprijinită în diferite moduri de mai mulţi sponsori. Mă bucur foarte mult şi sunt fericit pentru comunitatea românească din regiunea Cernăuţi, care, iată, de acum va avea şi o bibliotecă în limba română. Important este faptul că va rămâne un reper cultural, vor rămâne cărţile şi sperăm foarte mult că tineretul va fi insistent, va demonstra dragostea faţă de carte, faţă de limba română şi va fizita această unică bibliotecă românească din Cernăuţi”a declarat Marin Gherman.

Primii care au făcut donaţii de carte Bibliotecii „Glasul Bucovinei” din Cernăuţi, dintre cei prezenţi la eveniment, au fost scriitorii cernăuţeni Ilie Tudor Zegrea şi Simion Gociu, iar juristul Eugen Patraş a promis că va abona Biblioteca în anul 2013 la toate publicaţiile româneşti care apar în regiunea Cernăuţi.

Prin inaugurarea acestei biblioteci româneşti la Cernăuţi, putem afirma cu toată încrederea că dacă există dorinţă şi unitate, putem făuri lucruri măreţe care vor dăinui în timp pe aceste meleaguri mioritice.

 Vitalie  ZÂGREA, jurnalist la radio „Ucraina-Internaţional”
Fotografii de Nicolae HAUCA

miercuri, 14 noiembrie 2012

Seara Maramureşeană, ediţia a XI-a


La Bucureşti a avut loc, duminica trecută, cea de-a XI-a ediţie a Serii Maramureşene, organizată de Clubul Maramureşenilor din Dreapta Tisei - ONG format de români din Transcarpatia stabiliţi în Bucureşti sau aflaţi la studii în alte oraşe ale României. Ca de fiecare dată, evenimentul a reunit oameni dornici să asculte muzica tradiţională maramureşeană, să guste mâncărurile preparate de moroşencele de dincolo de Tisa şi să savureze gustul de prună din pălinca adusă tocmai "de unde se agaţă harta-n cui".

Învârtitele, săritele şi horile specifice zonei Maramureşului i-au făcut pe cei prezenţi - olteni, bucovineni sau moldoveni - să se simtă, măcar pentru câteva ore, parte dintr-un Maramureş aflat astăzi peste Tisa, în Transcarpatia ucraineană.

Prin fiecare ediţie a Serii Maramureşene, membrii Clubul Maramureşenilor din Dreapta Tisei îşi propun să atragă atenţia asupra faptului că românii din Ucraina şi românii din România au aceleaşi tradiţii, cântece şi obiceiuri, vorbesc aceeaşi limbă sau, de ce nu, o română mai melodioasă, datorită accentelor moldovenesc, bucovinean sau maramureşean. Învârtitele sunt aceleaşi la Sighet şi la Slatina, doinele sunt identice la Suceava sau în Ţinutul Herţa - prin urmare, tot ce ne desparte sunt frontiera şi unele probleme ce ţin de birocraţia statelor noastre. 
La ediţia din acest an, Clubul Maramureşenilor din Dreapta Tisei şi-a propus să solicite în mod oficial sprijinul tuturor românilor în vederea unei organizări cât mai bune a celei de-a XII-a ediţii a spectacolului de colinde "Noi umblăm şi colindăm", la Slatina, în regiunea Transcarpatia. Prin, urmare, cei prezenţi la Seara Maramureşeană din Bucureşti au avut posibilitatea să achiziţioneze, contra cost, tricouri cu sigla Clubului şi cu însemne maramureşene, contribuind astfel la cumpărarea cadourilor ce urmează să fie distribuite copiilor care vor urca pe scena şcolii din Slatina la spectacolul de colinde, organizat de 12 ani de Clubul Maramureşenilor din Dreapta Tisei.


marți, 13 noiembrie 2012

Un maramureşean din dreapta Tisei "împinge Ţara înainte"

Impresionanta istorie a doctorului Ion Moiş, cu circa 50 de ani vechime în oncologie, un chirurg consacrat în domeniu, originar din Maramureşul istoric, care îşi poartă  destinul ca pe o diplomă de nobleţe (dar ca şi pe o cruce), se înscrie perfect în destinul românilor din afara graniţelor României. Numită o Ţară de dincolo de Ţară, Maramureşul istoric, ca şi Basarabia, mai continuă a fi o rană deschisă şi dureroasă. Miracolul românesc de a supravieţui intemperiilor istoriei ar fi sinonim cu această insuliţă de vis şi mit, leagăn de civilizaţie şi tradiţii milenare. Această populaţie străromânească a vieţuit necontenit în vatra sa originară, cele câteva zeci de aşezări de aici sunt aceleaşi cum au fost 1,5-2 mii de ani în urmă. Potrivit cercetătorilor, graiul maramureșean este unul dintre cele cinci subdialecte de bază ale dialectului dacoromân, ale cărui trăsături (rotacismul, de exemplu) s-au perpetuat în vremi. Un farmec aparte îl constituie portul maramureşean (moroşean), care se remarcă prin eleganţă sobră, reţinută, cu elemente specifice pe care nu le găsim în alte zone. Vestitele gube şi glugi au fost descoperite pe straiul dacilor de pe Columna lui Traian. Nu mai puţin fascinante sunt casele şi bisericile din lemn, obiceiurile care păstrează până astăzi forme de manifestare caracteristice vechilor civilizaţii antice, îmbrăcând azi haine creştine (muzica şi jocul popular, măştile etc.). 

Aceasta ar fi cartea de vizită a acestor aşezări străvechi, de o seamă cu Zamolxe şi Burebista. Ca un model de supravieţuire, au trecut peste ei mai multe imperii: Regatul Maghiar, Principatul Transilvaniei, Imperiul Habsburgic, Monarhia Austro-Ungaria, Cehoslovacia, URSS. Dar continuă să-şi vorbească limba, să-şi promoveze obiceiurile, să-şi cânte cântecele şi să-şi poarte costumele inedite. Dacă Basarabia, cu un destin asemănător, la 1918, a revenit după Unire pentru un timp la sânul Patriei Mume, moroşenii nu au avut nici acest noroc provizoriu. Deşi moroşenii, la 1 decembrie 1918, alături de românii din întreaga Transilvanie, din Banat, din Crişana şi din Sătmar, s-au dus pe Câmpia Libertăţii, ca să se bucure de Marea Unire, şi delegaţii Comitatului Maramureş şi alţi maramureşeni, printre care şi cei de dincolo de Tisa. Însă, atunci când s-a dat citire Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale, în care se făcea referire despre întinderea României Mari „de la Nistrupân’ la Tisa”, aceştia s-au simţit părăsiţi. Jocurile de interese ale marilor puteri din cadrul Conferinţei de pace de la Paris, dar şi indecizia conducătorilor României de atunci au făcut posibilă pierderea pământurilor româneşti din dreapta Tisei (din cei 10.500 km2 ai comitatului Maramureş, României i-au rămas doar 3.381 km). Deşi, cu toate încercările, de-a lungul timpului, regalitatea maghiară şi apoi Imperiul Habsburgic nu au reuşit să frângă spiritul de nobleţe, independent al maramureşenilor. Pentru moroşeni, originea lor nobiliară, venită pe filiera vechilor cnezi şi voievozi, este un motiv de mândrie şi de dăinuie.


Delegat al Maramureşului istoric, din comuna Aşpa de Mijloc, în Câmpia Libertăţii la 1918, a fost şi bunicul protagonistului nostru, Ilieş Moiş. S-a pornit la Alba Iulia în straiele naţionale de zile mari, cu căruțele, până la Baia Mare, de unde  a luat trenul spre Alba Iulia. Amintiri ce-i umple inima de mândrie, dar şi de tristeţe că destinul nu a fost drept cu ei, moroşenii, cei mai nobili şi mai destoinici daco-români. Dar nu cedează, purtându-şi cu demnitate de nobil numele şi naţionalitatea de român în acte (chiar şi în vremurile de tristă faimă), trecând peste obstacole şi îngrădiri graţie unui umor fin, specific moroşenilor.
Ce mai faceţi domnule Ion Moiş, l-am întrebat înainte de a da curs interviului de mai jos, ştiind că are probleme cu sănătatea – la cei aproape 79 de ani – o vârstă la fel de nobilă ca şi originea-i de moroşean. Mi-a răspuns pe un ton optimist şi mucalit: „Împing Ţara înainte!”. O expresie pur moroşeană, pe care nu o auzi prin partea locului. O expresie ce denotă o stare de spirit specifică acestor urmaşi ai dacilor, vatră de civilizaţie  şi istorie milenară.
– De unde veniţi, domnule doctor Ion Moiş?
Vin din Maramureşul istoric, din Apşa de Mijloc, rebotezat de ucraineni în Sredne Vodeanne. Este doar la cinci kilometri de Tisa. În Valea Tisei sunt patru sate româneşti: Biserica Albă, Slatina, Apşa de Jos şi Apşa de Mijloc. Şi un sat cu vreo 200 de case – Plăiuţ. Satul meu, precum şi alte aşezări din ţinut, aşa s-a întâmplat că sute de ani a fost în componenţa Austro-Ungariei.
Născut la 18 noiembrie 1933 în Ceho-Slovacia, în 1918-1939 am fost în componentza Ceho-Slovaciei, în 1939 am fost ocupați de Ungaria. Am urmat şcoala primară cu predare în limba maghiară, şcoala în limba maternă fiind închisă, pentru că ungurii au venit cu administraţia lor: jandarmi, notari, profesori, preoți, absolut tot. Totul era în maghiară. La vârsta de şase ani am mers în clasa întâi, deşi nu înţelegeam o boabă ungureşte.  Dar, slavă Domnului, mi s-a dat uşor.  La orice festivitate eram invitat să recit o poezie în limba maghiară.
 – Ce s-a întâmplat cu românii din această zonă?
Aici, pe Tisa, întotdeauna a fost zonă de frontieră. În 1944, pe timpul războiului, unde era să învăţăm? Ne-am înscris la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet. (Deja ne ocupaseră sovieticii).  Trebuia doar să treci Tisa. Era un liceu cu disciplină aproape că militară. Maximum de copii într-o clasă era de 18 persoane.  Locuiam la cămin. Şi până astăzi îmi amintesc cu exactitate viaţa şi atmosfera de acolo. În cameră eram 10 băieţi, fiecare aveam noptieră, dulap de haine, scaun  ş.a.m.d. Exista sala de pregătire pentru lecţii – fiecare elev avea masa lui. La cantină, când luam masa, în capul mesei, ne supraveghea un superior care ne instruia cum să ţinem lingura. Şi aşa trei luni, am luat lecţii de bune maniere.
În 1945 s-a instalat frontiera pe Tisa. Ni s-a interzis să mai facem studiile la Sighet. Un an am luat lecţii de la preotul din sat, părintele Laurenţiu Marina, care făcuse teologia la Universitatea din Praga. Cu gândul că ruşii vor pleca şi viaţa va reveni la normal. Dar nu a fost să fie aşa. S-a deschis şcoală medie cu predare în ucraineană. Au adus profesori din alte sate. Pe la noi nu era nici un rus sau ucrainean, doar români (70 la sută) şi  maghiari. Nu ştiam nici un cuvânt ucrainean. În primul an, am rămas în majoritate corigenţi la ucraineană şi rusă.
 – Cum vă trata noua administraţie sovietică?
– În primul rând cu suspiciune. Îmi amintesc, o dată în două săptămâni venea un securist şi ne chema la „discuţie”. Ce fac părinţii, ce vorbiţi acasă, cine vine pe la voi? Eram bine pregătiţi încă de acasă şi de la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet, unde am studiat istoria românilor, minunaţii dascăli ne-au format ca personalități, ni s-a deschis ochii, ni s-a povestit despre trecut, domnitorii noştri. Toate acestea le învăţam în cadrul cursurilor de instruire spirituală de la munte, unde ne aflam câte teri zile la rând, primăvara și toamna, cântam cele mai renumite cântece patriotice, eram iniţiaţi în materie de istorie şi de viaţă.  Îmi amintesc că profesorul nostru de română, domnul Văleanu,  înainte de a veni ruşii, ne-a îndemnat să luăm cărţi din biblioteca liceului. Tatăl meu  a venit cu carul cu boi şi am încărcat saci de cărţi şi reviste de istorie, printre ele multe cu mareşalul Antonescu.
 - Ce vă amintiţi despre copilărie, părinţi?
- Părinţii mei se numeau Şiman Maria şi Moiş Ion. Tatăl mamei a murit în Primul Război Mondial pe Frontul de Est şi a rămas orfană la un anişor. Am crescut chiar pe Valea Tisei. Sunt locuri frumoase cu oameni vrednici şi înstăriţi. Îmi amintesc cu multă dragoste şi nostalgie despre bunica Anuţa și bunicul Ilieş. Familia noastră avea o parte de moară de apă şi stăpâneam şi o parte din munte. Aveam şi oi. În sat s-au păstrat ca printr-o minune cele două biserici de lemn de stejar, datate cu secolul XV, în stil maramureşean. Fiecare aveam costume făcute în condiţii de casă. Din cânepă, bumbac, in sau lână de oaie. Ţin minte cum se înmuia cânepa, se meliţa şi se pieptăna. Existau şi  meşterii specializaţi în confecţionarea cojoacelor, sumanelor, gubelor, opincilor și pălăriilor. Costumele populare care se mai poartă şi acum la festivități în Apşa de Mijloc sunt o adevărată capodoperă. Costumul femeiesc este compus dintr-o basma înflorată (neagră la femeile mai în vârstă), cămaşă cu decolteu dreptunghiular, cu mâneci trei sferturi, poale peste care se îmbracă două zadii (catrinţe), un pieptar din pănură sură sau un „lecric” (jachetă), guba (suman) din lână albă cu miţe lungi, iar ca accesoriu „zgarda scumpă” (mărgele de corali) sau zgărdanele (ţesături de mărgele mici în jurul gâtului). Bărbaţii  poartă  ca element de bază cămaşa albă, scurtă, cu mâneci largi, vara – gatii (izmene) lungi până la mijlocul gambei, iarna cioareci din lână albă, chimir lat la brâu; lecric şi gubă. Din gama accesoriilor sunt caracteristice nouă clopul şi straiţa ţesută în culori vii. Jocul satului practic a dispărut: fetele şi feciorii, părinţii se mai prind în horă doar la nunți și hramuri… Cu regret, discotecile moderne au strâmtorat rău de tot jocul popular și vechile tradiții populare. Un alt obicei frumos era sărbătoarea Stânei, cu ocazia constituirii turmelor care vor pleca la păşunatul alpin pentru perioada de vară. Aici se va face şi mulsul oilor, şi măsuratul laptelui, ceea ce va constitui reperul de repartizare a preparatelor din lapte, pe perioada celor trei luni cât turma de oi se va afla pe munte. Evenimentul se petrece pe dealurile din jurul satului. Se organizează mese cu mâncăruri şi băuturi tradiţionale, cu muzică populară.
–  Dar ca să revenim, ce s-a întâmplat după ocupaţia sovietică?
În 1952, odată cu colectivizarea forţată, ne-au luat tot. După şcoala ucraineană  am lucrat învăţător la şcoala de șapte ani din Plăiuţ. Eram doi învăţători – eu român si altul ucrainean. El preda rusa, germana şi educaţia fizică – celelalte obiecte eu. Pentru a merge la institut trebuia să învăţ rusa. M-am înscris la cursuri de perfecţionare a învăţătorilor dela Ujgorod pentru două luni şi am venit la Chişinău, într-un spaţiu oarecum mai de acasă, unde auzeai vorbă românească. Pe 18 iulie 1953 am depus actele la Institutul de Medicină. Primul examen era compunere în limba rusă. Era o serie de abiturienţi ruşi şi una moldovenească. Culmea, am nimerit în cea rusă pentru că …eram român! Am trecut. Era o singură facultate – generală. Toate obiectele erau în limba rusă. Era greu, dar făceam carte serioasă. Profesorii veniţi din Leningrad (Petersburg) aveau o educaţie şi o cultură aleasă, cu carte de pe timpul ţarului. Mai mult, aş zice, înţelegeau situaţia şi drama noastră, a românilor basarabeni, nord-bucovineni şi din Trancarpatia. Pentru exemplu, voi evoca doar un caz. Eram în anul întâi,  plăteam pentru studii pentru că eram român din Maramureşul istoric.  Ruşii şi moldovenii nu plăteau. Mi-a venit ideea să fac un demers către decanul facultăţii, profesorul Mihail Vasilevici Borzov,  unde ceream să fiu scutit de taxa pentru că nu e nicio diferenţă între români şi moldoveni. Ca să vedeţi, decanul care s-a dovedit un om de treabă, nu a spus despre „incident” nimănui. M-a chemat la el şi m-a întrebat cine m-a îndemnat să fac acest lucru şi dacă mai ştie cineva. I-am explicat că am scris demersul de unul singur şi că nu am urmărit vreun scop „subversiv”. Am rupt „depeşa” şi am aruncat-o în coşul din biroul decanului. Dânsul mi-a zis să o iau şi să o duc în veceul din curte. Ca să nu o găsească cineva. Vă daţi seama ce vremuri erau.  Era anul 1953, ceva timp după  moartea lui Stalin.
– Unde aţi fost repartizaţi?
Eram  căsătorit şi am fost repartizat în Năpădeni, raionul Ungheni. Spitalul de circumsripţie Năpădeni care întrunea  satele  Condrătești, Hârcești, Mânzăteşti, Curtoaia, Sineşti, Leurdoaia şi Veveriţa, se afla  în casa fostului preot din sat. Aveam la dispoziţie o căruţă cu doi cai cu care colindam toate aceste localităţi. În cazuri de necesitate, eu împreună cu soţia, deşi nu aveam experienţa necesară, făceam şi operaţii pe urgență, primeam naşteri etc. Nu aveam de ales. Situaţia ne-a obligat să ne acomodăm realităţii. Pentru că de noi depindea sănătatea oamenilor. Uneori recurgeam la manual, alteori la Domnul.Darla Ungheni erau medici vestiţi, unii cu şcoală românească, precum Moisei Vainberg, unde era bine pusă la punct terapia obstetrică. Aici, pot să zic,  am făcut a doua facultate, am acumulat o experienţă bogată. Soţia mea, Valentina Antoceanu, era fiică de „chiaburi” cum se spunea: tatăl ei a fost deportat în Siberia în 1941, de unde nu s-a mai întors.  După război maică-sa era „vânată” şi ea, dar a scăpat schimbându-şi mereu  locul de trai. Ea locuiala Ungheni şi avea două fete.
Antocenii erau nişte intelectuali basarabeni cu studii româneşti. Alexandru Antoceanu, socrul meu,  era agronom, Ion Antoceanu, fratele său, era profesor de matematicăla Liceul de fete, aveau  moşii în comuna Ghiduleni,  judeţul Orhei. Ei aveau mai multe case şi pământ în Chișinău, chiar şi pe locul unde e astăzi  Ambasada Rusă.  Fraţii lui s-au  refugiat în România.  Fiul meu poartă numele mamei: Alexandru Antoceanu, în memoria bunicului.  S-a stabilitla Bucureşti, e medic radioterapeut.  Mi-a urmat calea. Nepotul a ales juridica, nepoata Anastasia Antoceanu a absolvit clasa a 11-a la Liceul Teoretic “Mihai Eminescu”.

– Care era pe atunci starea de spirit la Medicină?
Pe când eram student în anul cinci, era rector Nicolae Testemiţanu. Erau vremuri tulburi, erau cazuri când unii studenţi dispăreau fără urmă… Eram urmăriţi şi supravegheaţi în permanenţă. Am fost coleg de facultate cu  Eugen Gladun, Ion Prisăcaru, Ion Antohi etc. Testemiţanu s-a remarcat ca un chirurg de calitate şi un bun organizator. Meritul său cel mare e că a pledat pentru pregătirea şi promovarea cadrelor naţionale. După ce a fost numit în funcţia de ministru, rector a devenit Anestiadi. Dânsul, practic,  cunoştea toţi studenţii, cine şi ce prezenta, îi  selecta  şi îi trimitea la aspiranturăla Moscova, Leningrad, alte oraşe ale ex-URSS. Că de România sau Europa, vă daţi seama, nu aveai dreptul barem să gândeşti. În 1962 am făcut şi eu doctoranturala Moscova, specializat   în oncologia toracică la renumitul Institutul de Oncologie “Piotr Hertzen”. Din 1966, activez la Institutul Oncologic, unde iniţial am fost director adjunct, ulterior şeful Secţiei chirurgie toracică. Am fost numit fără a fi membru de partid. Trebuia să intru în partid, dar când am îndeplinit ancheta figura  punctul şase, naţionalitatea română. Nu am fost admis. Când au început represiunile şi Testemiţanu a căzut în dizgraţie am pătimit şi eu. Testemițanu a fost chemat la biroul politic al PC, şeful pentru agitaţie şi propagandă, unul Dâgai, l-a învinuit de naţionalism pentru că printr-un ordin al ministrului toate catedrele trebuiau să traducă manualele, în limba română s-a predat vreo patru-cinci ani. I s-a încriminat şi faptul că a angajat în funcţie de director-adjunct al Institutului Oncologic un român, care scrie cu litere latine. Vorba e că mi-a mers vestea în urma unei întâmplări. În spatele cinematografului “Patria” era restaurantul „Casa Mare”, iar directorul  Vasile Pârţac era din Năpădeni. I-am salvat fetiţa de la moarte. A dat o petrecere pentru mine şi colegii mei. Muzică populară, cântece româneşti. La sfârşit am fost rugat să spun impresiile în cartea pentru oaspeţi. Am scris cu litere latine „În sfârşit, avem şi noi o casă mare”. A doua zi se ştia deja la Comitetul Central. Tot la Institutul nostru activa şi Alexandru Ţăţulescu, doctor în medicină,  şeful Secţiei Radiodiagnostică, medic din Bucureşti, luat prizonier de ruşi.

-Vă mai amintiți cum a fost începutul, cum au fost primele zile de activitate medicală?
- Am început cariera de medic într-o seară toridă de vară, 31 iulie 1959, cu o zi mai devreme de cea stabilită pentru începerea activității mele de medic, printr-o chemare de urgenţă în satul vecin, Condrătești, situat la vreo șapte kilometri de Năpădeni. Eu, soţia şi moaşa  din spitalul Năpădeni ne-am deplasat într-acolo. Venise după noi tânăra moașă din Condrătești cu un camion străvechi. La punctul medical din Condrătești, care prezenta o cameră mică într-o casă ţărănească cu podea de lut, fără lumină electrică, cu o lampă de gaz cu sticla stricată, am găsit pacienta practic fără simțire, fără tensiune, cu o hemoragie abundentă. Aveam pregătit într-un rucsac totul necesar pentru acordarea ajutorului medical de urgență.
Moașa a început o perfuzie intravenă, iar soția mea pornise o anestezie generală.
Eram într-o situaţie extrem de grea, aproape să-mi pierd firea. Totuşi mi-am  revenit, la lumina lanternei ţinută de moaşe, manual am înlăturat placenta, s-a contractat uterul. Hemoragia continua. La control s-a depistat ruptura colului uterin de gradul II și III. Sub lumina lanternei a fost sufurată ruptura, hemoragia s-a stopat, s-a restabilit tensiunea arterială. Soţia a înfăşat copilul şi s-a aşezat în cabină lângă şofer. Targa cu mama copilului sus în camion pe „râpcă” de vie şi transportată la Spitalul Năpădeni. Au rămas vii și mama şi copilul. Vă spun acest caz mai detaliat că acesta mi-a fost botezul în medicina practică şi am prins încredere că se pot face multe lucruri nobile.
N-a trecut mult timp şi un ţăran, Mihai Chitoroagă, a căzut peste topor şi şi-a tăiat tendoanele la mâna dreaptă. Era toamnă, glod şi era extrem de greu să transporţi pacienţii în raion. Împreună cu soţia am intervenit chirurgical, au fost sufurate tendoanele şi pacientul a rămas cu mâna funcţională. Pe parcurs au fost multe cazuri dificile, dar am avut încredere în noi, nu ne pierdeam cu firea.
Alături de satul Năpădeni, raionul Ungheni, era satul Cornova, dar era în raionul Călăraşi, cam departe de centrul raional. Primeam toţi pacienţii din acest sat cu condiţia ca conducerea colhozului să mă ajute cu transport (aveam înţelegere verbală cu preşedintele de colhoz, Simion Roșca). Din acest sat a fost adus un băiat care a căzut de pe un gard de stachete cu ruptură la scrot,  cu testiculele afară, în praf şi paie. Şi acum mă mir cum m-am hotărât să intervin chirurgical. Mă grăbea timpul, de raion era departe. Lucru foarte migălos, dar împreună cu soţia l-am făcut şi băiatul a rămas viu în toată firea și azi mai facem glume pe cazul acesta (am rămas buni prieteni cu părinții și haiducul dat…), pentru că are doi copii, dar putea să aibă și doisprezece, cu forța lui bărbătească… E greu de vorbit totul prin ce am trecut, dar îmi amintesc cu multă satisfacţie de acea perioadă  romantică a vieții mele.
Am avut un colectiv mic, dar de o omenie de invidiat, muncitori şi specialişti în domeniu, aveam o încredere absolută în moaşele mele, asistentele medicale.
A fost făcut un plan de lucru cu deplasări o dată în lună în fiecare sat, cu examinarea în primul rând a copiilor nou-născuţi până la un an, consultaţia populaţiei.
Obligatoriu o dată în lună organizam un seminar cu toţi lucrătorii medicali din circumscripție. Relativ erau asiguraţi cu tot necesarul elementar, echipament medical, „Salvarea” era căruţa cu doi cai cu care ne deplasam prin satele din jur.
Pe parcursul a trei ani am construit secţia de maternitate în Năpădeni, am deschis farmacii cu cele necesare, laborator clinic, a fost instalat cabinetul de radiodiagnostică unde cercetam pacienţii seara când se aprindea lumina electrică de la dizelul din sat. S-au construit noi puncte medicale în satele Hârceşti şi Condrăteşti.
Cu multă dragoste şi respect îmi amintesc de oamenii gospodari din sat, foarte omenoşi şi cu o cultură deosebită. Am păşit în medicină cu piciorul drept şi am învăţat lucruri extraordinare de viaţă și comportament de la aceşti oameni.
Doamne, să fi văzut și auzit aceşti oameni la vreo petrecere, ce cântece românești din perioada interbelică interpretau…
Să nu credeţi că n-am avut erori în lucru. Am avut, dar multe mi se iertau, oamenii ne preţuiau şi ne încredinţau sănătatea lor, unor doctori tineri care  îi ocroteau. Eram în cele mai bune relaţii cu pedagogii, cu oamenii simpli.
Mulţumesc lui Dumnezeu că am început lucrul la ţară, în greutăţi, unde am acumulat multă experiență de lucru, și la vârsta asta am o satisfacţie totală.
Şi, azi, sunt absolut încrezut că un medic ar trebui să înceapă medicina la ţară, unde te performezi nu numai în materie, dar şi ca om în viaţa asta atât de complicată şi neprevăzută.

– E adevărat că R. Moldova deţine unul dintre primele locuri la cancer?
Nu aş spune. Cancerul există în toată lumea. Factorii declanşatori sunt mediul înconjurător, apa, alimentele, ciupercile patogene, bacteriile, virusurile şi chimicalele nocive din organismul nostru, inclusiv metalele grele. Moştenirea genetică a sistemului imun contează foarte mult în acest gen de afecţiune, precum şi factorii psihologici. În proporţie de 70%, cazurile de cancer se declanşează din cauza stilului de viaţă. În primul rând, alimentaţia. Mai înainte alimentele de bază consumate de oameni erau mai sănătoase decât cele actuale. Nu existau pesticide, antibiotice în gamă aşa de largă, fructe sau legume modificate genetic etc. Conservele cu termen de garanţie foarte lung, consumul excesiv de cafea şi ceai, sucurile carbo-gazoase, alcoolul, animalele crescute intensiv, cu adaosuri de hormoni, zahărul, făina şi margarina produse aşa cum se produc acum determină în organism acumulări de toxine şi afectează structura şi funcţiile duodenului, colonului, rinichilor, ficatului, plămânilor şi ale pielii. Oamenii de ştiinţă au dovedit că şi oncogenele moştenite din generaţiile anterioare predispun spre cancer. Oncogenele devin active doar într-un mediu prielnic. În cazul nostru planeta este foarte poluată, prin urmare mediul propice activării lor există.

– Cum a fost să lucraţi într-un domeniu oarecum trist, dezolant? Ce calităţi trebuie să aibă un medic?
Noi, medicii, nu avem timp să ne gândim la tristeţe. Pacientul e în faţa ta şi de intervenţia chirurgului, a terapeutului sau anestezistului, depinde viaţa unui om. Medicii sunt oameni senini, optimişti. Contează să ai încredere în forţele proprii, să fii un bun profesionist, să fii corect, disciplinat,  să respecţi codul deontologic al medicului şi jurământul lui Hipocrate. Să tratezi fiecare bolnav ca pe tine însuţi. Cu răbdare şi înţelegere.

– Cum aţi aprecia situaţia social-politică de la noi?
E multă pălăvrăgeală şi interese înguste. E o mare ruşine că până acum nu am pus la punct problemele ce ţin de limbă, istorie, economie. Aşa cum au făcut-o Ţările Baltice. Nu avem o putere, lideri pe măsură.

– Unde vă simţiţi mai acasă, la Chişinău sau în Apşa de Mijloc?
Casa mea e acolo, în Apşa de Mijloc, la margine de munte, în valea Tisei, de unde s-a  inspirat Eminescu pentru Doina: „De la Nistru pân-la Tisa, tot românu plânsu-mi-s-a…” . O expresie mai recentă spune că  un om se poate considera împlinit dacă a sădit un pom, a întemeiat o familie şi a vizitat cel puţin o dată Maramureşul, kilometrul zero al Europei și al României istorice, Dacia. În fiecare an revin acasă, unde am rude şi fraţi. Deşi, aflat sub ocupaţia sovietică, Maramureşul de peste Tisa şi-a schimbat şi numele, devenit Transcarpatia, s-a trecut la schimbarea numelor localităţilor româneşti, la colectivizare şi la sovietizare. Sărăcia locurilor i-a făcut pe maramureşenii de aici să-şi caute de lucru în alte părţi ale URSS, dar ei nu şi-au uitat locul de baştină, fapt confirmat de stabilitatea numerică a elementului românesc de peste Tisa sub sovietici: de la 12.412 români recenzaţi în 1946 la 29.485 în 1989, reprezentând o creştere de la 1,7 la 2,4% din populaţia regiunii Transcarpatia. Potrivit unor date istorice, după prăbuşirea URSS, procesul de creştere a ponderii românilor a rămas constant: în 2001 erau 32.100 de români (2,6%). Schimbarea regimului politic şi a structurii de stat au produs schimbări şi în viaţa românilor de peste Tisa. Mai întâi s-a putut reveni la denumirile româneşti ale localităţilor, chiar dacă procesul a fost lung şi dificil. Apoi s-a dezvoltat infrastructura localităţilor, s-au construit edificii publice şi private, viaţa oamenilor s-a îmbunătăţit, mai ales prin libertatea de a lucra şi în alte ţări. S-au format Asociaţia culturală  George Coşbuc şi Uniunea Dacia. Aici se editează două ziare româneşti („Apşa” şi „Maramureşenii”), s-au tipărit cărţi româneşti de către autori de peste Tisa, există televiziune prin cablu, o reţea privată de telefonie, reţea de magazine, de hoteluri şi restaurante etc. Într-un cuvânt, ne ţinem, deşi mulţi îşi dau copiii în clasele ucrainene, pentru ca să poată face o facultate, să ocupe o funcţie etc. Cred că  nu ar fi rău ca instituţiile culturale din România să acorde mai multă atenţie şi dragoste acestor localităţi, care trecând prin situaţii istorice speciale, şi-au păstrat limba, obiceiurile, credinţa, vitalitatea.

- Și ultima întrebare: cum vedeți perioada aceasta a vieții noastre, cei 20 de ani de așa-zisa tranziție la economia de piață, în ajunul celor 80 de ani trăiți de Dv?
- Și bine, și rău… Bine, că avem posibilitatea să călătorim oriunde am dori, să gândim liber, să vorbim ceea ce gândim și să vorbim nestingherit limba noastră cea română. Probleme de acest gen mai avem multe pentru că rusolingvii nicidecum nu se pot despărți de mentalitatea lor șovină de stăpâni în casa noastră (evenimentele de la Bălți de la începutul lunii august ne-au demonstrat că, de fapt, nu ne-am mișcat prea departe față de anul 1989…). Dar, totuși, nu se compară cu ceea ce am trăit noi în perioada sovietică. Ce-i drept, frații mei din Maramureșul Istoric și azi au aceleași probleme naționale, chiar mai dificile, sub noua stăpânire ucraineană, care închide școlile naționale, ucrainizându-ne copiii și chiar …pietrele din Valea Tisei, din Nordul Bucovinei,  din Basarabia istorică…
Cât privește viața materială, a devenit mai grea, mai anevoioasă… Undeva s-a dat greș. Liderii noștri politici au uitat cu desăvârșire ce au promis la începuturile Mișcării de eliberare națională și s-au apucat cu tot dinadinsul să se facă doar ei bogați, noi, marea majoritate a populației, am rămas goi-chistol, abia de mai reușim să stingem datoriile la electricitate, gaze, căldură, alimente etc. Tare mă tem că a eșuat și proiectul nostru cu R. Moldova – o țară independentă de succes…
Dar un caz recent din viața mea m-a pus rău de tot pe gânduri. Toată viața mea conștientă am visat să am și eu în biblioteca personală o carte capitală, o Istorie a literaturii române de G. Călinescu, și iată că am ajuns la această vârstă să-mi văd visul împlinit. Monumentala Istorie… stă deja pe masa mea de lucru din apartament. Și nu m-a costat niciun bănuț… Mi-a adus-o nepotul meu acasă, găsind-o printre multe alte cărți la … gunoiștea de lângă blocul unde locuiesc în sectorul Botanica din capitala noastră administrativă și, culmea, culturală… Cred că comentariile sunt de prisos… Îți vine să plângi cu lacrimi amare de nivelul unde am ajuns în 20 de ani de tranziție moldovenească…

Tamara GORINCIOI, Vasile ȘOIMARU